Astăzi am făcut conversaţie cu un câine, de frica oamenilor.
Stăteam la o coadă imensă la asociaţia de locatari care e locată ȋntr-o garsonieră minusculă. De afară se auzeau zarvă şi nişte vorbe obscene.
La un moment dat s-a ȋntredeschis uşa. Am bănuit că era tocmai cel care ȋmi chinuise urechile. Nu-l vedeam pentru că eram după uşă.
Am ajuns cu chiu cu vai la ghişeu şi, când am ieşit am dat nas ȋn nas cu un câine enorm, alb, care… ducea ȋn lesă un omuleţ mic, slab, ȋmbrăcat ȋn blugi de aceia cu turul pe la genunchi şi care vorbea prostii continuu, de parcă aşa respira.
M-am gândit că dorea să-şi compenseze statura. A dat buzna ȋn asociaţie dar a ieşit repede pentru că nu ȋncăpea… câinele. Mie, care mi-este foarte frică de câini, deşi ȋmi plac foarte mult, dar şi de oameni de genul ipochimenului despre care vorbesc, mi-a fost imposibil să nu mă apropii de câine.
Trebuia văzut! Cred că avea peste doi metri dacă se ridica ȋn două picioare, alb imaculat, alură de lup, păr lung. Superb! Şi părea blând. Individul ăsta, supărat pe soartă, ȋl lovea cu lesa suprapusă şi ȋi poruncea să se aşeze.
Câinele, deştept, refuza. I-am spus să nu-l bată. L-am ȋntrebat dacă e malamut. De frică, la atât s-a rezumat cultura mea chinologica. Tipul s-a ȋnmuiat ca prin farmec, a devenit moderat, chiar politicos. M-am riscat şi am mângâiat câinele pe cap. A meritat cutezanţa. Am obţinut un dialog cu un om de genul celor care mă ȋngrozesc de obicei. Mi-am amintit că şi Hitler ȋşi iubea câinele, păstrând proporţiile, bineȋnţeles.
Luminiţa Potȋrniche
23 sept 2014
Articole înrudite:
Fericirea e aici, lângă noi
Pantalone
Viorica
Tanti Clara
Iubesc: și flori și ochi și buze (I)
Iubesc: și flori și ochi și buze (II)
Fricile nu fac decât să ne amintească că suntem oameni
Nimic din ce-i uman nu mi-e străin
Despre greșeală și puterea de a ierta
De ce avem nevoie de motivație
A auzi și a asculta – poli opuși ai comunicării eficiente
Singurătate sau iubire?
Bunătatea. A fi sau a nu fi?
În căutarea lui Dumnezeu