Răsună un clopot în mine.
Epigonii gândurilor mele trezesc fiarele pe care prezența ei le îmblânzea. A nu se nega vreodată existența acestor fiare. Or ele sunt omniprezente în mintea noastră.
Și doar ceva (ah, cât de vag sună acest ceva) tulbură apele.
Cât de dor mi-i de omul care mă iubește mai mult decât mă iubesc eu? Oceanic!
Căci gândul mi-i la mama, vreau să fiu acolo unde-i el.
De-un ceas trec cinci minute. Se cheltuie și parcă nu. Se scurg și se adună la loc. Dar ea îmbătrânește. Și cu fiecare rid devine mai mamă decât e. Pentru că mă aflu în fața unui punct mizerabil care îmi învie imposibilitatea de a alege între două lucruri: unul important și altul inevitabil. În ambele cazuri sunt eu. Și-n ambele-s puternică. Pe una o va ucide decizia clipei. Dar nu sunt sigură de victoria permanentă a uneia: își vor pasa una alteia regele.
Bucuria de-a mă avea copilul ei hrănește, cu otravă, bucuria de a mă mai considera așa ceva, pentru că această bucurie vine plecând. Scurgerea timpului, ticăloasă, nu face decât să amâne sfârșitul. O permanentă ezitare e dorul de ea care face din mine o za a lanțului. Cea mai slabă za. Pentru că acest dor îmi înscriptează pe pereții sufletului coloane antice care ar trebui să mă apropie de ea, de mama, dar se-ntâmplă tocmai invers – mă-ndepărtează. E o prăpastie între mine și ea, lungimea căreia nu reflectă înălțimea, ci adâncimea ei.
Pe buze mi-a murit un gând. Mintea-mi vru să nască, dar gura a avortat. Prost să dejoc ceva verosimil. De-o vreme, ea – tocmai ea – a părăsit sinagoga sufletului meu.
Toată viața mea trăită de până acum e o tautologie (să nu mă ierte mama-gramatică): o ordine dezordonată. Pentru că rațiunea mi-i la zeci de mii de ani lumină depărtare de inimă, n-am reușit să deștept în mine gândul unui început de război, în care să sacrific toate construcțiile din beton ridicate de către Domnul Timp.
Azi, se pleacă spre a uita, nu spre a se întoarce. Am ajuns în momentul critic al monologului meu, când cuvintele nu au minte, stând sub Sabia lui Damocles, visând în roșu. Le rostesc, aflându-mă sub influența unei forțe coercitive. Asta m-a transformat într-un stick fără memorie.
Brusc, mi se face dor. Iar. Am luat o coală de hârtie și am schițat – așa neinițiată în desen cum sunt – chipul mamei. Priveam la el ca la o veche amintire. M-am închis în mine însămi ca o mimoză, uitând afară culorile, uitând să le dau ochilor ei o pată de culoare. Șuvițele de păr sunt ceea unde n-am greșit – chiar amintindu-mi nuanța acestora, rămân în grafit, căci negrul ei a-ncărunțit.
Mi-am dat întâlnire sub roză, ca, la final, să mă destăinui fără a vorbi.
Maria Dicusar
Articole înrudite:
Poveste despre speranță
Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim
Buchetul clipelor frumoase
Singurătate sau iubire?
Viaţa studenţească
Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci…
Lasă-ți sufletul să respire puritate…
Eu, tu şi câţiva kilometri
Speranță, întoarce-te acasă!
Despre încredere
Și spune-mi, de ce-i toamnă? Și frunza de ce pică?
În căutarea lui Dumnezeu
Fă-ți timp măcar o clipă
Mama – oglinda tinereții veșnice