Viața pe un peron

“Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren…”

road, train

Octavian Paler își începe cartea cu un citat din Wilhelm von Humboldt: „Modul în care un om își acceptă destinul este mai important decât însuși destinul său.” De aici pornește întregul roman. E un roman despre destin, despre cum te trezești într-o bună zi fugind de propriul tău destin și te trezești singur într-o gară pustie, gustând din traiul pe un peron.

Scriitorul are un fel unic de a-și exprima trăirile – acel fel care te pune pe gânduri, care te face să rezonezi cu personajul principal, care te face să meditezi, să înveți, să capeți experiență spirituală și să te întrebi în care punct al destinului te afli în clipa asta.

Viața pe un peron” este un roman care abordează două paliere de gândire: pe de o parte semnificația propriu-zisă a peronului (și, în mod concret, o viață trăită pe peron), iar, pe de altă parte, semnificația metaforică a peronului, care se referă la idea de a trăi ca și cum ai fi pe un peron – așteptând sensul vieții, care se pare că întârzie să apară.

Adevărul e că autorul știe să capteze atenția, prin sinceritate și prin originalitate. El vorbește despre singurătate, despre pustiu și despre așteptare. Așteptarea e văzută aici drept un lucru productiv, pentru că că prin așteptare se ajunge la cunoaștere, fie cunoașterea de sine, fie cunoașterea lucrurilor din jur. Așteptând trenul într-o gară pustie, alături de Eleonora, un personaj cu o poveste de viață la fel de tristă, personajul principal se reflectă în personalitatea Eleonorei și întâmplările ciudate se tot țin lanț, mai ales că aceștia doi seamănă un pic, având în vedere experiențele trăite până atunci.

Cartea tratează subiecte ca singurătatea omului, incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim, luptele interioare, depărtarea de oameni și de societate, ruperea de realitate și construirea unei lumi proprii, departe de civilizație.

Un alt lucru de menționat aici este ipostaza fricii, pentru că personajul e conștient că frica îl manipulează și îl controlează. Acesta realizează la un moment dat că nu se cunoaște pe sine, la fel cum realizează și Eleonora: ambele personaje fug de realitate și căutarea lor e identică – căutarea sinelui.

Va reuși personajul lui Paler să supraviețuiască într-o lume a fricii și a ciudățeniilor, cea pe care și-a construit-o singur? Va deveni, acesta, până la final, un om împlinit? Va ajunge să se redescopere pe sine? Există un singur mod de a afla…

Maria Bocicov