Un suflu de sfințenie


biserica_sfanta_tereza (2)
8 septembrie 2015. E o zi sfântă. Privim cu ochii limpezi ai inimii cum razele soarelui ne luminează calea cu blândețe. Căci am pornit într-o misiune nobilă, pe urmele spiritualității, lăsându-ne sufletul purtat spre locurile în care se revarsă pe pământ divinitatea. Îndrumați de gândul cel bun, am căutat hrana sufletului într-un mănunchi de religie ce împletește cultele bisericești ca pe o coroniță de flori sfinte.

Pașii ni se opresc în fața turlelor albe ce se înalță sub infinitul cerului. Crucile din vârf se pierd în norii răzleți, atingând Împărăția lui Dumnezeu. Regatul ceresc își pogoară minunea asupra zidurilor nestrămutate ale credinței, ce-și au temelia adânc înfiptă în lutul din care am fost creați. Zace pe pământ o frântură de paradis ca o liană divină aruncată de sus, pe care alunecă îngerii. De ea se agață oamenii, vrând să urce la cer și să se despovăreze de păcate, fiindu-le sufletul prea greu de apăsări lumești.

Nu-i chip să privești biserica fără să-ți rănești ochii întinați de slăbiciune trupească cu atâta lumină sfântă impregnată în ziduri! Suntem în fața ei doar bieți omuleți de humă, prea mici să înțelegem atâta măreție. Dar în piept ne bate harul divin prin bunătatea inimii noastre, lucrând astfel prin noi minunea din care și cerul, și pământul își trag seva.

Ne umplem pieptul de sfințenie, inspirând un aer limpede. Mireasma curăției ne îmbie să pășim pragul bisericii Sfânta Tereza a Pruncului Isus, ghicind în frumusețea ei exterioară arhitectura bizantină. Crezând că batem la porțile ortodoxiei, ne-am clătit ochii în albul pur al turlelor și în relieful prețios al zidurilor, privind ca la un porumbel ceresc desprins din mâna lui Dumnezeu.

Edenul însuși împresoară această perlă a dumnezeirii, ce-și află bazele într-o grădină paradisiacă cu flori parfumate, pomi și verde proaspăt.  Un loc cu fața spre Rai, în bătaia răsăritului, este de fapt prima biserică romano-catolică din Roman, închizând în inima ei un decor neașteptat.

Citește și  Crâmpei de prospeţime în Roman

Scene biblice pictate în culori vii se deslușesc pe albul pereților înalți, picurând frumusețe divină în bolțile infinite. Pasul își află ecoul bătând domol în pardoseala lungă, izbindu-se de zidurile mărețe până și suflarea. E-un auriu desprins din soare pe marmura pilonilor ce străjuiesc cu tărie. Veghează deasupra altarului Sfânta Tereza, protectoarea locului, căruia toată suflarea i se închină. Ea privește în jos cu ochi duioși, dezmierdând sufletele însetate de bunătate. Dă forța bisericii, ținând laolaltă rugile înălțate de credincioși.

Poveri istorice stau întipărite în aerul îngrădit de icoane, sprijinite astăzi de pereții locașului. Pericole au pus odinioară la încercare zidurile fragile, zguduindu-i rezistența din temelii, dar astăzi ele se înalță semeț, întărite de mâinile oamenilor prin care s-a scurs lucrarea divină. Mai bine de jumătate de veac s-a scurs între începuturile bisericii și zilele de acum. Mânați de credință, oamenii au pus cândva bazele primei lor adunări la închinare sub acoperiș divin.

Astăzi, parohia mamă găzduiește puține familii, după cum sunt vremurile. Ne-a găzduit și pe noi, permițându-ne să-i dăruim un gând de eternă blândețe, asemenea ochilor Maicii Tereza care privește de sus.

Gabriela Tăbăcaru