Terapie prin îmbrățișare

Drumul până sus, la Cetatea Neamț, e un fel de „Antonio, fa caldo” și „Antonio, fa freddo” în același timp. Umbra răcoroasă a copacilor ține calea până la final, mângâind privirea cu un verde proaspăt și odihnitor. Dar panta lungă pe care-o ai de urcat o fi făcând ea piciorul frumos, însă mai face și gâtul uscat de sete, fruntea asudată și fața roșie de căldură. De urcat, am urcat, acum era timpul să coborâm. Avea să fie mai ușor mersul la vale, ne-am spus noi simțind că prindem viteză. Nu ne grăbeam niciunde, dar trupurile noastre erau purtate rapid de pașii deveniți un fel de motor fără frână.pogany si ilinca

Lăsând tot mai în urmă cetatea, urmam drumul șerpuitor, respirând din plin natura. Ochii se plimbau în voie, privind cumva peste tot și nicăieri… când… pe nesimțite… mi s-a oprit privirea într-un calm gălbui, atât de pașnic încât acapara toate simțurile… o clipă desprinsă din infinit m-a lăsat fără auz, doar cu o privire neclintită prin care mi se scurgea în suflet un sentiment de liniște acaparantă… Erau ochii mei… și ochii lui… ochii cui?

Un chip de un palid luminos emana blândețe magnetizantă. Părăsisem cetatea medievală, dar tot eram în urmă pe axa timpului, căci mă simțeam pășind într-un roman din secolul al XIX-lea. Trupul firav ce purta un veșmânt neobișnuit zilelor noastre, părea a fi desprins din „Singur pe lume”. Să fie Remi, veșnic pribeag în căutarea destinului? …nu. Era Pogany. Mai apropiat zilelor noastre, el poartă amprenta lui Constantin Brâncuși, fiind un derivat al Domnișoarei Pogany, creată în 1913 de sculptorul român. Copilul acesta era o păpușă mânuită de fire prin care Ilinca Istrate îi picura viață. Frumoasei păpușărese i se oglindea pe chipul dulce o blândețe pe care o revărsa în mișcări line ce absorbeau orice privitor într-o liniște universală. O mână mică cu puteri vindecătoare s-a înălțat spre mine. M-a atins și-am devenit atingere. Nu mă mai simțeam pe mine în tot corpul, ci doar în atingerea lui Pogany. Cum poate un trup inanimat să fie atât de viu? Cum poate el să-și lipească de mine brațele subțiri într-o îmbrățișare și să-mi reverse în suflet atâta pace? De ce mi se inundă spiritul de căldură mângâietoare când îi privesc ochii de un calm limpede? Pentru că asta face Pogany. De asta a fost creat. Ilinca, prin măiestria ei, scenograful Gavriil Siriteanu și pictorul Manuell Manastireanu, au dat viață unei speranțe la zâmbet. Într-o înfățișare de copil sălășluiește spiritul vindecător al artei, care e menit să interacționeze cu trecătorii spre a le descreți fruntea de griji.

Citește și  Echipa EduSoft la Târpești

pogany si eu eu

Copil sau adult, tânăr ori bătrân, vesel sau trist, de-i vei întâlni privirea lui Pogany, vei rămâne în loc, țintuit de emoție. Nu trebuie să iei neapărat drumul cetății, căci el cutreieră și străzi ieșene. Ori de te vei pierde printre gânduri la o expoziție sau vei intra ademenit de arome într-o cafenea, așteaptă-te să-l întâlnești acolo cu Ilinca, gata sa-ți facă zâmbetul mai dulce și inima mai senină.

Gabriela Tăbăcaru