Îmi aduc aminte și acum de primul contact avut cu scrierile lui Stelian Filip. Eram pe la începutul clasei a XII-a, abia împlinisem vârsta majoratului, iar dorința mea de a explora și alte orizonturi ale literaturii părea a fi mai intensă ca niciodată. Îi reamintisem mamei de o promisiune mai veche, legată de un volum scris de către Szilágyi Domokos, pe care mi l-a prezentat drept poetul favorit al adolescenței sale. Încântată de pofta mea de lectură și în același timp de curiozitatea de a cunoaște un scriitor nou, a început să scotocească prin biblioteca din camera ei.
La un moment dat ajunsese la un volum care mi-a sărit în priviri datorită titlului și copertei sale. Priveam cu un ochi cartea și cu celălalt înspre ea. Încetase să mai caute și își ațintise, la fel ca și mine, privirea spre cartea pe care pusesem mâna. Și tot mama pornește discuția: „E unul dintre volumele lui Stelian Filip, mi-a plăcut tare mult, poți să arunci o privire, se citește ușor. Te va înveseli!”.
Circulau mai multe semne de întrebare în mintea mea. Cine or fi Stelian Filip? Ce a putut scrie? De ce un autor de care nu mai auzisem i-a plăcut mamei mele, a căror pretenții în materie de literatură sunt destul de ridicate? Începusem să răsfoiesc volumul pentru a-mi răspunde singur la întrebări. Flori de cactus, căci acesta este volumul despre care discut, m-a surprins plăcut încă de la primele pagini. Se citea, într-adevăr, foarte ușor. Și mă provoca tot mai mult, cu fiecare vers pe care-l citeam.
Viața și opera lui Stelian Filip
Totuși, opera lui Stelian Filip nu se rezumă strict la niște versuri care au scopul de a-ți stârni amuzamentul. Mai mult, acesta ar fi un aspect mai puțin relevant. Stelian Filip – consider eu – a ridicat poezia satirică la cel mai înalt nivel. Adevărul pe care l-a ilustrat în creațiile sale lirice prin remărcile la adresa societății este indubitabil.
De la politicieni la oameni simpli, de la străini la cunoscuți, nu a omis vreo situație sau vreo tipologie umană care să scape de ironia fină a lui Stelian Filip. Amintește de stilul și dinamica lui Dimitrie Bolintineanu, aforismele lui Tudor Mușatescu sau ironia lui I. L. Caragiale. Astfel, Stelian Filip pune lirismul într-o ipostază în care nu mulți scriitori au mai făcut-o, particularizându-și abordarea.
Faptul că își dedicase lucrarea de licență operei lui Caragiale a fost doar un prim semnal al viziunii și intențiilor sale. Debutul literar l-a avut în revista Papagal, în 1946, cu un set de epigrame și poezii. Volumul său de debut s-a intitulat Azi pitic, mâine voinic, acesta fiind publicat în anul 1963. Opera sa cuprinde în total un număr de 19 volume, ultimul, intitulat Fabuliada, fiind o antologie a creației sale.
A fost un colaborator al tuturor revistelor umoristice ale vremii. A scris pentru acestea articole cu caracter satiric, epigrame, parodii, cât și versuri în prozodie fixă. Nu este de ignorat faptul că a îmbrățișat și nobila meserie de profesor. A fost de asemenea, și redactor-șef la Societatea de Radiodifuziune Română, în grupa de divertisment.
Stelian Filip – epigramist
În epigrama Autoportret a izbutit să se autodefinească, conturându-și caracterul destoinic și intransigent: „În viața mea de om bățos,/ Eu prin atât m-am afirmat/ Pe nimeni n-am pupat în dos/ Și nici nu m-am lăsat pupat”.
Lipsa de încredere în clasa politică și în societate, în general, și-a manifestat-o ferm, convins fiind că opiniile sale extrem de bine structurate în versuri vor ajunge sub privirile celor responsabili de un declin aflat în plin proces. Spre exemplu: „Traiul nostru e nasol/ Guvernanții plini de zel/ Ne-au lăsat în fundul gol/ Deci… pot să ne pupe-n el” (catrenul Răzbunare).
Catrenul Mișcare și stagnare este o veritabilă inscripție funerară pe care Stelian Filip o scrisese cu puțin timp înaintea morții, anticipând, parcă, ce va urma. Un scurt citat: „Să mor, eu unul nici nu mă gândesc/ Dintr-un motiv pe care-l spun și-anume:/ Urăsc stagnarea și mă plictisesc/ Să știu că nu mai fac nimic pe lume…”.
Concluzii și referințe critice
Poetul și dramaturgul Aurel Baranga îl consideră pe Stelian Filip „un poet autentic, de o nobilă conștiință”. Prozatorul Fănuș Neagu îl cataloghează drept autorul care „scrie, poate, cea mai bună poezie satirică din România”.
Ca mai toți poeții contemporani, Stelian Filip nu s-a bucurat deloc de o promovare așa cum ar fi meritat-o. Opera sa nu a reprezentat o prioritate pentru sistemul de învățământ, dar nici pentru pasionații de lectură. Vi-l recomand cu maximă încredere și îmi asum orice critică legată de un anumit inconvenient. Nu veți găsi așa ceva în opera lui Stelian Filip, vă garantez!
„Sunt un scriitor care a luat în serios până și umorul; am scris umor la modul foarte serios și foarte convins că dacă nu ai ceva de spus, să nu spui” – Stelian Filip
Articole înrudite:
Festivalul de Creaţie Literară „Avangarda XXII”
Anatol E. Baconsky
Mihai Eminescu – Luceafărul poeziei românești
Priviți la doi îndrăgostiți: Bacovia și Poezia
Răsărit fără apus – Eminescu
Duminica la teatru – Moara cu noroc
3 martie – Ziua Mondială a Scriitorilor
5 mai – marca evenimentelor istorice globale
Muzeul Adam Mickiewicz – un paradis reconstituit cu fidelitate
Adam Mickiewicz
Călăuza – capodopera lui Andrei Tarkovski
Iona – un simbol, nu o individualitate
Paul Lucian Letzner – Dezertor din lagărul comunist
Relaţia dintre individ şi istorie la Marin Preda