Omul poate fi impresionat de foarte multe lucruri din lumea asta nemărginită, începând cu fizica şi finisând cu arta. Eu nu mă prea pricep să vorbesc despre fizică (eram prea ocupată să-mi termin cartea la orele de fizică din liceu). În schimb, despre artă pot să vorbesc ani întregi. Aş obosi, dar s-ar merita.
Artă – cât încape în acest cuvânt! Cuprinde întreg globul pământesc, mii de ani, poveşti, oameni şi, de fapt, în primul rând, gânduri. Pasiune. Ceva de nedescris. Ceva care necesită să fie analizat, întors pe toate părţile, rugumat, apărat. Ceva în care trebuie, neapărat, să crezi. Pentru că dacă nu mai crezi în artă şi în impactul pe care-l are asupra ta, ratezi ce-i mai frumos în jurul tău.
Când citeşti o carte, îţi schiţezi în minte personaje, zâmbete, trecuturi sau preziceri. Când te uiţi la un tablou, încerci să renunţi la orice altceva dincolo de rama de lemn şi să te transpui pe pânză. Când dansezi, realizezi că nu mai dansezi ce-ţi arată coregraful, ci lucrurile pe care ţi le transmite sufletul, deşi-s aceleaşi mişcări. Când urmăreşti o piesă de teatru, străduieşti dinadins să observi emoţiile de pe chipul actorilor şi din vocile acestora. Dar când priveşti un film… Când priveşti un film ce simţi?
Ei bine, ca să poţi vorbi despre ce simţi când priveşti un film, trebuie să alegi unul, unul pe care chiar să-l poţi simţi. Iar ca să alegi un film bun, trebuie să mai cunoşti şi nişte regizori care fac minuni. Ei bine, Andrei Tarkovski este unul dintre ei.
De ce am ales să vorbesc despre artă ca să încep discuţia despre Andrei Tarkovski? Cred că răspunsul se ştie prea bine. Ce fel de Andrei Tarkovski fără artă? Ce fel de Andrei Tarkovski fără imensitatea lumii? Ce fel de Andrei Tarkovski fără impactul muncii sale asupra publicului? Exact, nu există un astfel de Andrei Tarkovski. Există unul care va dăinui încă câteva mii de ani, care va călători dintr-o ţară-n alta, dintr-un destin în altul. De ce? Pentru că schimbă vieţi. A schimbat până acum. O va face şi în continuare.
Andrei Tarkovski a fost (tare mă roagă inima să zic că încă mai este) un regizor, actor, scriitor şi scenarist rus. S-a născut în 1932, iar ultimul an al vieţii sale fiind 1986, ceea ce înseamnă că a trăit şi a muncit în Rusia Sovietică. A regizat 7 filme, printre care: „Copilăria lui Ivan”, „Andrei Rubliov”, „Solaris”. Din 1980 a lucrat în Italia. A obţinut numeroase premii în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Cannes. De-a lungul carierei sale, a întâmpinat multe obstacole, căci se spunea că filmele sale conţineau anumite subtexte nu tocmai binevenite de Uniunea Sovietică. Totuşi, renumitul regizor infirma aceste lucruri, spunându-i tatălui său într-o scrisoare: „Consider acest film unul foarte patriotic, iar multe gânduri pe care mi le arunci cu reproş şi-au găsit exprimarea în el.” Astfel, filmele lui Andrei Tarkovski au fost interzise, fiind scoasă interdicţia abia după ce s-a aflat că regizorul era bolnav, suferind de cancer la plămâni.
A muncit mult, opunând rezistenţă tuturor impedimentelor, încercând să ducă la bun sfârşit ceea ce a început. Dar cel mai important lucru este că a reuşit, reuşeşte, să producă fiori. Arta Lui Andrei Tarkovski trăieşte şi acum. Trăieşte prin cei care-i urmăresc filmele, unii pentru prima dată, alţii pentru a suta oară. Asupra fiecăruia având un impact diferit.
Arta lui Andrei Tarkovski a reuşit imposibilul. Oare cât efort trebuie să depună un artist in perioada comunistă ca să izbutească să-i înveţe pe alţii ce-nseamnă artă? Într-o societate în care existau norme infinite şi în care era limitat dreptul de libertate al omului. Într-o societate în care arta nu-şi găsea locul, pentru că exista frica asta de a crede în ceva în afara normei, de a descifra ceva care ajungea dincolo de uzual. Ce trebuia să facă artistul ca să poată afirma că a lăsat ceva în urma sa? Exact ce a făcut Tarkovski. Să ştie cum să trezească în ceilalţi simţul inhibat al frumosului, dorinţa de a admira, dorinţa de a iubi. Oare care era, de altfel, „crezul fundamental al lui Tarkovski”?
„În cele din urmă, totul poate fi redus la acel simplu element care este singurul pe care se poate baza cineva în existenţa sa: capacitatea de a iubi. Acest element poate creşte în suflet pentru a deveni factorul suprem care să determine sensul vieţii unei persoane. Rolul meu este să îi fac pe cei care văd filmele mele să devină conştienţi de necesitatea de a iubi şi de a dărui această iubire şi să fie conştienţi de frumuseţea care îi înconjoară” (Mihai Vacariu, Îndrăgostit de Tarkovski. Mic tratat de trăire a artei).
Acesta a fost şi este Tarkovski. Unul dintre cei mai mari regizori din lume.
„Funcţionarii oficiali nu îi înţelegeau filmele, se părea că nici publicul nu le va înţelege. De fapt, Tarkovski avea întotdeauna un „al său” devotat şi fidel spectator, aşa cum există un „al său” cititor pentru poezie.” – Maia Turovskaia.
Mihaela Guţu
Articole înrudite:
Andrei Tarkovski – regie de valoare într-un regim politic ostil
Călăuza – capodopera lui Andrei Tarkovski
Milos Forman şi despre voinţa de a câştiga
Războiul are chip de copil
Cinematografia românească
Andrei Tarkovski – geniul cinematografiei ruse
Alfred Hitchcock – în căutarea suspansului
Woody Allen şi conştiinţa psihanalizei
„Before Sunrise” – povestea unui ,,a fost odată”
A pierde trenul într-o gară necunoscută e mai mult decât o simplă întâmplare…
Twin Peaks, un serial de legendă
Domnișoara Iulia – ambiția și mândria se curtează
Pictorul inițiat în arta fotografică de Constantin Brâncuși. A creat picturi însoțite de versuri
Pictorul care a suferit de foame pentru artă. Este considerat unul din cei mai importanți reprezentanți ai postimpresionismului românesc