Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci…

timpulTimpul […] este distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului. (Dumitru Stăniloae)

Unii cred că timpul trece și omul trăiește și el în tot acest timp, pe când alții cred opusul: precum că timpul e veșnic, doar noi suntem efemeri, noi trecem prin timp.

Nimeni nu a descifrat acest mister, nimeni nu știe dacă timpul există în realitate sau există doar în mințile noastre.  Un lucru e cert: habar nu avem cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm. Habar nu avem cât timp avem la dispoziție pe pământ, dar marea noastră greșeală este să credem că avem tot timpul din lume pentru a ne găsi drumul către noi înșine. Suntem pe cât de umani, pe atât de inumani; și mergem spre veșnicie, dar ne e greu să găsim un drum corect, care e al nostru, un drum care sigur ne va duce la destinația corectă. Am degradat, căutând timp; îl căutăm acolo unde nu există. Am uitat ce înseamnă timp sau poate nu am știut niciodată cu adevărat… Am uitat să prețuim puținul timp pe care-l avem, să-l valorificăm, căci  timpul nu se vinde și nu se cumpără. Şi, în fond, e o taină: uneori avem mult timp pentru a nu face nimic, iar alteori avem atât de puțin timp pentru a face atât de multe lucruri…

Alergăm prin timp, zi de zi, clipă de clipă, iar viețile ni se măsoară în timp, dar păcat că nu înțelegem prețul fiecărei secunde. În fiecare zi ni se dă timp, ni se dă o șansă de a ne schimba, de a face lucruri mărețe, dar nu facem nimic. Mai trece o zi, mai trec două…și nu ne mai schimbăm niciodată. Timpul…de s-ar opri în loc să putem face ceea ce nu facem niciodată tocmai din cauza lipsei lui…Sau, mai bine, timpul ar vindeca cu adevărat rănile, așa cum se spune. Timpul nu vindecă răni, ele sunt mereu acolo, în noi și sângerează de fiecare dată când le atingem. Timpul nu face decât să oprească sângerarea și atunci rănile se transformă în cicatrici; ne uităm la ele și ne doare, doare groaznic. Țipăm pe dinăuntru, dar nu ne aude nimeni, iar în inimă se adună lacrimi care nu ies în afară, dar care ne macină și care ne fac slabi și neputiincioși în fața sorții. Timpul acoperă rănile și ne învață să le acceptăm ca parte a destinului nostru și să înaintăm cu putere.

Frumos ar fi dacă noi am putea înțelege că timpul e un dar scump, care trebuie prețuit, dar și mai frumos ar fi să avem înțelepciunea să găsim timp pentru oamenii și lucrurile care contează cu adevărat și pentru a sta, din când în când, la sfat cu noi înșine.

Maria Bocicov

Viaţa studenţească

Dar oare cum e?

Niciodată viața nu fu mai frumoasă…

Îmi vin versuri în minte când mă gândesc la anii de student. . Eu încă nu știu. Student? A fi sau a nu fi? Mi s-a-ntâmplat. Numai că n-a fost un act inopinat, ca să ne înțelegem! Adevărat, alegem să fim studenți, dar nu toți au șansa aceasta. E momentul acela când, dacă atingi o oarecare vârstă (19 ani, de regulă), trebuie să iei o hotărâre, una definitivă. Pentru că acei 3-5 ani, atât cât, în medie, ești student, îți marchează viitorul sau, mai bine zis, constituie apanajul a tot ceea ce ulterior numim – și ne place chiar – carieră, familie.

studenti_uk

Cred că percepţia raţională primează în faţa celei sentimentale atunci când vine vorba de înţelesul lexemului „student”. Înainte ca acestea să finalizeze într-o viziune unitară, lucrurile arătau cam așa:

„Creierul: Păi, înțeleg, voi avea multe teme de făcut, bătăi de cap, situații stresante, dar voi fi mai matură și voi face față.

Inima: În sfârșit (un sfârșit abia la început 🙂 ) voi fi liberă, fără a mai resimți vreo constângere!

Acum, când experimentez această etapă, am căpătat o anumită conştiinţă: avem șansa să ne facem griji și s-o facem pe preocupaţii mai des decât în restul timpului, însă acești ani puțini sunt aceia care ne preschimbă. E punctul de la care, plecând, ajungi în vârful săgeții. Acest principiu e oarecum legat de întrebarea: Cum să mănânci un elefant? Răspunsul este să-l tai în bucăți mici. Păi, la fel se întâmplă și în cazul stabilirii unui scop grandios. Astfel, ca să atingi zenitul în drumul tău profesional – ceea ce prezintă un țel uriaș – se impune necesitatea de a-l împărți în alte scopuri, mai mici. Iar asta presupune adaptarea la un context existenţial nou: căminul studențesc să-ți devină casă, săritul peste micul-dejun să prezinte o deprindere imperceptibilă, iar prânzul frugal să devină de departe obişnuinţă relativă. La superlativ pot aprecia doar latura care nu-mi permite să mă transform: în trei ani de studii reușești să cunoști oameni care să-ți populeze orașul lăuntric.

Nu știu dacă aș avea vreun motiv ca să renunț la facultate, la viața de student, dar cu siguranță am alte o sută de motive pentru care aș alege drumul acesta. De ce? Păi, e ca și cum l-aș întreba pe Dumnezeu de ce a ales verdele pentru natură. Pentru că e frumos!

A fi student înseamnă a-ți face din stres un mod de viață. Dar nu e placebo sau Sindrom Stockholm. E o alternativă. Şi încă una frumoasă!

Maria Dicusar