Timpul […] este distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului. (Dumitru Stăniloae)
Unii cred că timpul trece și omul trăiește și el în tot acest timp, pe când alții cred opusul: precum că timpul e veșnic, doar noi suntem efemeri, noi trecem prin timp.
Nimeni nu a descifrat acest mister, nimeni nu știe dacă timpul există în realitate sau există doar în mințile noastre. Un lucru e cert: habar nu avem cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm. Habar nu avem cât timp avem la dispoziție pe pământ, dar marea noastră greșeală este să credem că avem tot timpul din lume pentru a ne găsi drumul către noi înșine. Suntem pe cât de umani, pe atât de inumani; și mergem spre veșnicie, dar ne e greu să găsim un drum corect, care e al nostru, un drum care sigur ne va duce la destinația corectă. Am degradat, căutând timp; îl căutăm acolo unde nu există. Am uitat ce înseamnă timp sau poate nu am știut niciodată cu adevărat… Am uitat să prețuim puținul timp pe care-l avem, să-l valorificăm, căci timpul nu se vinde și nu se cumpără. Şi, în fond, e o taină: uneori avem mult timp pentru a nu face nimic, iar alteori avem atât de puțin timp pentru a face atât de multe lucruri…
Alergăm prin timp, zi de zi, clipă de clipă, iar viețile ni se măsoară în timp, dar păcat că nu înțelegem prețul fiecărei secunde. În fiecare zi ni se dă timp, ni se dă o șansă de a ne schimba, de a face lucruri mărețe, dar nu facem nimic. Mai trece o zi, mai trec două…și nu ne mai schimbăm niciodată. Timpul…de s-ar opri în loc să putem face ceea ce nu facem niciodată tocmai din cauza lipsei lui…Sau, mai bine, timpul ar vindeca cu adevărat rănile, așa cum se spune. Timpul nu vindecă răni, ele sunt mereu acolo, în noi și sângerează de fiecare dată când le atingem. Timpul nu face decât să oprească sângerarea și atunci rănile se transformă în cicatrici; ne uităm la ele și ne doare, doare groaznic. Țipăm pe dinăuntru, dar nu ne aude nimeni, iar în inimă se adună lacrimi care nu ies în afară, dar care ne macină și care ne fac slabi și neputiincioși în fața sorții. Timpul acoperă rănile și ne învață să le acceptăm ca parte a destinului nostru și să înaintăm cu putere.
Frumos ar fi dacă noi am putea înțelege că timpul e un dar scump, care trebuie prețuit, dar și mai frumos ar fi să avem înțelepciunea să găsim timp pentru oamenii și lucrurile care contează cu adevărat și pentru a sta, din când în când, la sfat cu noi înșine.
Maria Bocicov
