V
iața e un dar sacru pe care îl primim o singură dată. Dar suntem atât de ocupați să alergăm în toate părțile în căutarea lucrurilor atât de inutile și de neimportante, încât uităm să ne mai facem timp să trăim. Uităm că viața trece, timpul trece și că într-o bună zi, va fi prea târziu. Așa că, fă-ți timp pentru tine. Fă-ți timp să stai cu tine, doar tu și gândurile tale, doar tu și emoțiile tale, doar tu și sentimentele tale. Privește-te în oglindă, analizează-te, rezonează cu sufletul tău. Caută în adâncul lui ca să vezi ce-și dorește cu adevărat și nu mai fugi de tine. Fugi de lucrurile care te întristează, care te pun pe gânduri, care te fac slab. Fugi și îndreaptă-te înspre cele care-ți aduc plăcere. Îndreaptă-te către lucrurile mici, dar care sunt în stare să te facă fericit.
Etichetă: viata
Orășelul Leneș – orășel al copilăriei și bucuriei
Toată lumea, mai cu seamă copiii, au auzit de Orășelul Leneș – un serial pentru copii, creat în Islanda. Personajele din serial sunt Ștefania, Sportacus și Robbie Putrezitul, iar Sportacus (Magnus Scheving) este creatorul acestui serial atât de îndrăgit de copii și nu numai.
Orășelul Leneș reprezintă viața într-un orășel drăguț și promovează un stil de viață sănătos prin lumea colorată prezentată acolo, prin muzică și păpuși, prin comedie și voie bună.
Scopul creării lui este de a motiva copiii să ducă un mod de viață sănătos și de a crește frumoși și voioși, iar părinții din toată lumea au ajuns să aprecieze și ei acest serial, în contextul în care acesta este și scopul lor: de a oferi copiilor o viziune corectă asupra vieții și de a le îmbunătăți sănătatea și creșterea. Continuă să citești Orășelul Leneș – orășel al copilăriei și bucuriei
Viața pe un peron
“Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren…”
Octavian Paler își începe cartea cu un citat din Wilhelm von Humboldt: „Modul în care un om își acceptă destinul este mai important decât însuși destinul său.” De aici pornește întregul roman. E un roman despre destin, despre cum te trezești într-o bună zi fugind de propriul tău destin și te trezești singur într-o gară pustie, gustând din traiul pe un peron.
Luptele tale te fac mai puternic
Putere… uneori avem prea multă și nu știm ce să facem cu ea, sau dimpotrivă, distrugem. Altădată însă, ne lipsește puterea și nu putem înainta. E o variabilă de care depinde calitatea vieții în genere. Există clipe în care ne rugăm la Dumnezeu să ne dea răbdare și putere – două calități greu de menținut vii. Pentru că răbdarea se termină, iar putere s-ar putea să nu avem niciodată. Continuă să citești Luptele tale te fac mai puternic
Inspirație? Motivație? Tu ești cheia succesului tău!
Ai nevoie de o persoană care să te inspire? Cu siguranță. Oamenii sunt niște ființe ale căror inimi caută de multe ori afecțiune și atenție. Așadar, oamenii au nevoie să fie mereu încurajați, ascultați, inspirați, motivați. Au nevoie să știe că cineva e acolo, alături de ei și că în felul ăsta, drumul către împlinire e unul mai ușor de parcurs. Căci acest drum e unul greu dacă merg în singurătate pe el. Un drum e mai ușor de parcurs alături de cineva care contează pentru tine și pentru care tu contezi mult. Dar de cele mai multe ori, constatăm cu tristețe că noi, cei care avem nevoie de alinare și companie, ne plimbăm singuri pe un drum pustiu. Continuă să citești Inspirație? Motivație? Tu ești cheia succesului tău!
Anton Pann – cântăreț al slovei românești
Avem nevoie de trecut, ca să înțelegem de unde vine prezentul. Avem nevoie de istorie, ca să construim piloni de sprijin în viitor, avem nevoie de oameni mari și personalități ca să știm, că înaintea noastră, au existat minți luminate care au lucrat pentru noi, pentru bunăstare, pace, pentru înțelepciune.
Anton Pann s-a născut în 1796, cu numele de Antonie Pantoleon-Petroveanu, în Sliven – un târg așezat la poalele Balcanilor, pe malul râului Tundza, Imperiul Otoman ( azi, Bulgaria). Cu privire asupra zilei în care s-a născut există mai multe variante, ceea ce c iar data nașterii nu se știe exact, pentru că există mai multe variante.
Tatăl lui Pann, de profesie căldărar, a murit pe când cei trei băieți ai familiei Pann erau la o vârstă fragedă. Între anii 1806-1812, mama lui Pann, Tomaida, își ia copiii și se mută la Chișinău, unde Antonie este primit în corul bisericii mari din Chișinău, în calitate de sopran. Acolo începe procesul de învățare a limbii române și tot în acea perioadă, el se semnează “Anton Pann” pe o carte de cult. Soarta fraților lui a fost mai tristă, pentru că, înrolându-se în armata rusă, mor în timpul asedierii din 1809 a Brăilei. Continuă să citești Anton Pann – cântăreț al slovei românești
Cel mai iubit dintre pământeni – metafora unei vieți de om
Toți trecem în viață, la un moment dat, prin momente grele, în care contemplăm asupra existenței umane, asupra iubirii, asupra umanului în general. Ne gândim la cine suntem, la ce facem, la oamenii care ne-au pășit în suflet și la cât de mult ne-au făcut unii să suferim.
Scris la persoana I, „Cel mai iubit dintre pământeni” este un roman care îmbină cu dibăcie toate aceste stări și trăiri și este un roman de succes al lui Marin Preda, scris în 3 volume, reprezentând o operă despre dragoste și viață, despre pasiune și realitatea uneori tristă, alteori atât de plină și fructuoasă.
Victor Petrini, personajul principal, este prezentat cititorilor drept un deținut, care inițial a fost asistent la o catedră a culturii și care își înșiruiește gândurile și trăirile, precum și viața lui până la acel moment. Este un text de tip memorialistic și cumva toți comentatorii au observat legătura strânsă dintre autorul romanului și personajul acestuia. Cu alte cuvinte, Victor Petrini ar fi un alter-ego al lui Marin Preda.
Memorii scrise în închisoare, gândurile împărtășite de Victor Petrini se delimitează în 3 categorii, din punctul meu de vedere: viață, iubire și politica acelor vremi, lucru care l-a durut pe personaj, l-a făcut să deteste acel regim și să se simtă constrâns. Iubirea în viața lui e de nelipsit, ca și în roman, de altfel, iar despre viață și aspectele ei, Petrini relatează de multe ori întâmplări care l-au marcat, împărtășește principii și valori în genere.
Petrini și toată povestea lui ar fi în roman două elemente fictive și chiar dacă coresponența dintre autor și personaj este una strânsă, totuși personajul creat este cumva imaginar, ca și toate evenimentele prin care trece, de altfel. Victor Petrini, deși se consideră un bărbat urât, are totuși câteva relații de dragoste: fete și, ulterior, femei care se îndrăgostesc de el. Cert este că fiecare poveste de iubire este trăită intens de către el, deși la un moment dat, este rănit și suferă. Prima lui iubire este o fată simplă, Nineta Romulus, pe care o întâlnește în cârciuma ”Mama Răniților”, în vremea când era la liceu. Relația de dragoste nu durează prea mult, pentru că ea, fiind o fată cu puțin echilibru psihologic, dispare pur și simplu, iar Petrini se confruntă cu primul lui eșec în dragoste. Pe lângă asta, părinții lui (monteur la o fabrică de avioane și, respectiv, o femeie casnică și credincioasă, cu frică de Dumnezeu) îl ceartă și fac scandal din cauza faptului că Nineta avea o reputație mai proastă.
În studenție, Victor se îndrăgostește de Căprioara, care dispare și ea în împrejurări misterioase (ea fiind însărcinată cu altul decât personajul nostru, este susținută de către Petrini să facă avort , el o duce la ginecolog B, și din acel moment pierde orice legătură cu ea, presupunându-se că ea a murit din vina medicului, dar moartea ei este una misterioasă totuși, pentru că nimeni nu poate demonstra nimic, iar cadavrul ei nu poate fi găsit).
O a treia poveste de dragoste, cea mai complexă și mai chinuitoare. Matilda este fata de care Petrini se îndrăgostește orbește, iar cea de-a patra iubire devine Suzy, care apare instantaneu în viața lui Victor Petrini și care îi dă iluzia unei vindecări sufletești. Pentru Suzy, Petrini săvârșeșe o crimă și ajunge în pușcărie.
Trebuie să recunoaștem că în opera lui Preda, eseistica se îmbină perfect cu epica. Eseistica e o formă de exprimare a idelilor prin visare, prin recurgerea la naivitate chiar, iar epica este punctul forte al scriitorului, care denotă sugestivitate, expresivitate și originalitate.
Personajul, pe tot parcursul operei, vorbește mereu despre o tristețe a lui durută, despre nefericirea de care are parte pe pământ și așa, devine un povestitor al vieții lui, se plânge și își plânge neliniștile cititorilor.
Mi-l imaginez deseori pe Petrini cu lacrimi în ochi și cu o umbră pe obrazul lui șters; o umbră de dezamăgire și neîmplinire pe pământ. Îmi imaginez cât de greu e să-ți deplângi cu putere și tărie, durerile pe care le ai în suflet și să faci acest lucru în fața tuturor, cu sinceritate și devotament. Marin Preda a știut cel mai bine să facă acest lucru, prin personajul pe care l-a creat și a știut să se apropie subtil de sufletele cititorilor și să îi facă pe aceștia să aibă încredere în scrierile sale.
De aceea, sunt de părerea că „Cel mai iubit dintre pământeni” este o capodoperă de suflet, o mărturisire sinceră și impresionantă, un plâns al tristeților interioare, o metaforă a iubiri și a vieții omenești.
Maria Bocicov
Iubesc: și flori și ochi și buze(III)
„Dacă oferi dragoste, frumusețea va crește și toate acestea pentru că dragostea este frumusețea sufletului” – Sfantul Augustin
Iubesc cărțile: aceste uși către noi tărâmuri, pe care pășesc cu speranța unui nou început; tărâmuri pe care calc cu voință și încredere și cu dorința de a învăța lucruri noi. Iubesc mirosul de carte proaspăt ieșită de sub tipar; cărțile sunt o parte din mine, pentru că ele îmi oferă șansa de a trăi mai multe vieți și îmi oferă speranță. Dar oare poți trăi fără speranță?
Iubesc prietenii, cei care te părăsesc când ți-e mai greu. Da, îi iubesc pentru lecția importantă pe care mi-au dat-o, pentru că așa am învățat să lupt singură. Îi iubesc și pe cei care mi-au înfipt cuțite în spate, acum în locul rănilor au crescut flori și miresme dulci îmi împrospătează sufletul. Dar cel mai mult îmi iubesc prietenii sinceri, care-mi zic adevărul, chiar dacă doare, pentru că știu că-mi vor binele și că sunt acolo pentru mine, orice ar fi și că mă încurajează, mă susțin, luptă alături de mine. E mare noroc în viață să ai un prieten la care să alergi cu părul vâlvoi și cu ochii roșii de plâns și să știi că nu te judecă, și-ți oferă umărul lui și nu te lasă să pleci până nu-ți alungă fricile și necazurile. Mare noroc! Unii oameni trăiesc o viață întreagă fără a avea un prieten drag inimii, dar vorba aia: „Viața e prea dură ca să nu ai un prieten bun lângă tine.”
Iubesc ochii, pentru că ei sunt adevărata oglindă a sufletului; ochii mei și ai altora. Ochii mei – pentru că datorită lor pot vedea frumusețea din jur și ochii altora, pentru că privindu-i, mă îndrăgostesc; privindu-i, mă văd pe mine în ei, mică, o reflecție ciudată, dar sunt eu. Iubesc ochii mamei, care împrăștie lumină, lumină care ajunge chiar și în locurile cele mai întunecate ale sufletului meu.
Iubesc buzele și spațiul dintre ele prin care se scurg, la rând, cuvinte. Mai cu seamă iubesc buzele atunci când se lipesc și se dezlipesc tainic pentru a rosti cuvinte frumoase, cuvinte dulci.
Iubesc îmbrățișările, mai ales cele sincere, pe care le-am așteptat demult, pe care le primesc cu voie bună, bucurându-mă ca un copil; și cele pe care le ofer, cu putere și sinceritate.
Iubesc privirile, mai ales cele tainice. Acele priviri de „hai la mine”, „sunt mândru de tine”, „cât mă bucur că exiști„, sau „îmi ești dragă”. Ce poate fi mai frumos decât un om care te privește cu sinceritate?
Iubesc fluturii care zboară pe lângă mine. Fiecare mișcare efemeră pe care o fac din aripile lor arse de soare îmi ajunge instantaneu la ureche, ca un ultrasunet, menit să-mi amintească că sunt aici, sunt vie, exist, trăiesc, respir.
Iubesc să alerg prin câmp, pe dealuri, pe văi, prin flori de câmp, să alerg până mă dor picioarele, până nu mai pot și mă întind pe jos, pe iarba moale; cu privirea în sus, la cer. Și îmi place să stau așa, până apune soarele și devine întuneric, tot cu privirea în sus, la stelele care par a fi tot mai aproape de mine, de respirația mea. Mii de gânduri îmi roiesc prin minte atunci și mă uit la cer și mă simt mai aproape de el, de eternitate, de Dumnezeu.
Și da, ca toți oamenii am momente când devin tristă și mă gândesc că viața e complicată, dar sunt gânduri de moment și recunosc, viața e frumoasă și o iubesc din adâncul sufletului meu, pentru că mi s-a dat odată și nu știu ce am făcut ca s-o merit, dar o prețuiesc, o am, îmi aparține, e un dar scump, cel mai frumos pe care l-aș fi putut primi vreodată. Mi-e drag să trăiesc, mi-e dragă viața!
Maria Bocicov