Arhive viata - Revista EduSoft

Sărbătorile de Paște – tradiții pentru trup și suflet

Sărbătoarea de Paște este cea mai mare sărbătoare a românilor creștini. În cadrul acestei sărbători sfinte, oamenii laudă Învierea lui Hristos. Sărbătoarea Învierii își are etimologia în cuvântul ebraic pesah care înseamnă trecere. Trecerea lui Iisus Hristos din moarte în nemurire, și după al cărui model creștinii cred că vor învia la următoarea venire a lui Hristos.

Această sărbătoare implică un set de obiceiuri și tradiții care individualizează și crează un specific în calendarul românilor. Pregătirile pascale inițiază obiceiuri încă de la lăsatul secului, dar în rândurile de mai jos vom vorbi exclusiv despre obiceiurile la români care au loc în pragul Învierii și după.

Continuă să citești Sărbătorile de Paște – tradiții pentru trup și suflet

Lumea de azi – o lume grăbită și haotică

Trăim pe repede-nainte, aşa ştim să trăim azi. Lumea aleargă zilnic şi uită să se oprească măcar o clipă ca să privească în jur. Mulţi oameni trec pe stradă şi nu văd nimic, trec pe lângă alţi oameni şi nu-i remarcă. Trăim haotic, facem multe şi de fapt nu facem nimic. Azi existăm mai mult ca entităţi virtuale decât ca fiinţe biologice, interacţionăm dinamic pe reţele on-line, dar în viaţa reală abia mai schimbăm două vorbe. Adevărul e că ne robotizăm zilnic, devenim tot mai dependenţi de aparate care fac totul în locul nostru şi ne lăsăm complet absorbiţi de acestea. Existăm fizic, dar nu şi mental, de aceea ne scapă din vedere tot mai mult din ce se întâmplă în lume, ne conformăm şi nu vrem neapărat să mai schimbăm prea multe.

De multe ori am impresia că oamenii zilelor noastre îşi caută cu disperare rostul, menirea, chemarea, pe care mulţi nici nu le găsesc. Unii par recipiente goale sau suflete rătăcite care caută cu disperare ceva, dar habar n-au ce. Trăim într-o lume suprasaturată, avem prea mult din orice, dar prea puţin din ce ar trebui de fapt. Suprasaturaţia din jur ne blochează, ne închide în noi, ne face să ne întrebăm tot mai mult şi mai acut ce-i cu noi aici, pentru ce suntem, ce mai putem face… Şi cât timp ne întrebăm şi cugetăm, timpul trece în fugă pe lângă noi, trece şi ne lasă-n urmă cum face apa cu pietrele.

Continuă să citești Lumea de azi – o lume grăbită și haotică

Teama, conştientizare sau inconştienţă

Încerc să-mi găsesc curajul pentru a analiza teama. E cert că temerile trăiesc în noi, dar noi nu putem trăi decât controlându-le sau alungându-le. Consider că teama este starea care ne face prizonieri, iar curajul starea care ne eliberează. Să-ţi fie frică este firesc, dar să trăieşti doar cu teamă înseamnă că ai devenit propriul tău rob. Şi mă tem că din ce în ce mai mulţi oameni îşi pun singuri lanţurile robiei.

Cred că trebuie să-ţi fie teamă doar de tine însuţi, privindu-te ca pe singurul inamic care te-ar putea arunca în beznă. Şi mai trebuie să ai curajul de a fi tu însuţi, privindu-te ca pe singurul prieten care te poate conduce spre lumină.

Teama unei fiinţe se poate dezvălui sub mai multe forme. Cea mai tristă cred că este teama de a iubi şi de a fi rănit. Aceasta este teama de a pierde. Tot tristă este şi teama de eşec sau teama de a risca, o altă formă cu care ne confruntăm majoritatea dintre noi. Acestea pot avea un deznodământ trist, oglindit de altfel în constatarea lui Paulo Coehlo: Cât de mult am pierdut doar din cauză că mi-a fost frică să nu pierd nimic.

De asemenea, pot exista şi forme perfect justificabile ale stării de teamă. Ele iau naştere în mod firesc în noi şi nu pot fi condamnate. Acestea sunt teama de singurătate, teama de boli şi teama de calamităţi. De multe ori ele se încheagă pe umerii trecutului. Şi chiar exemplele din viaţa celor care ne înconjoară ne provoacă teamă. Teama de Dumnezeu o găsesc însă nejustificabilă.

Continuă să citești Teama, conştientizare sau inconştienţă

Mamă bună, mamă dragă

Mamă bună, mamă dragă,
Te-oi iubi o viață-ntreagă.
Pentru tot ce ai făcut,
Pentru că tu m-ai crescut! (Nina Casian)

Noi ne-am născut, iar mamele noastre plângeau, se chinuiau, țipau de chinuri și dureri, ca să ne putem noi veni pe lume, vii și sănătoși, ca să putem fi aici, ca să putem respira, trăi, iubi și ca să ne putem bucura de viață.

Primul strigăt de viață, primul sunet scos, primul zâmbet, primul cuvânt, primul dințișor, primul pas – toate sunt legate strâns de a opta minune a lumii – MAMA. Ce cuvânt dulce, ce cuvânt înălțător! E sinonim cu pace, iubire, viață, Dumnezeu. E sinonim cu fericirea.

Continuă să citești Mamă bună, mamă dragă

Aș vrea să fiu acolo unde mi-i gândul

Răsună un clopot în mine.

Epigonii gândurilor mele trezesc fiarele pe care prezența ei le îmblânzea. A nu se nega vreodată existența acestor fiare. Or ele sunt omniprezente în mintea noastră.

Și doar ceva (ah, cât de vag sună acest ceva) tulbură apele.

Cât de dor mi-i de omul care mă iubește mai mult decât mă iubesc eu? Oceanic!

Căci gândul mi-i la mama, vreau să fiu acolo unde-i el.

De-un ceas trec cinci minute. Se cheltuie și parcă nu. Se scurg și se adună la loc. Dar ea îmbătrânește. Și cu fiecare rid devine mai mamă decât e. Pentru că mă aflu în fața unui punct mizerabil care îmi învie imposibilitatea de a alege între două lucruri: unul important și altul inevitabil. În ambele cazuri sunt eu. Și-n ambele-s puternică. Pe una o va ucide decizia clipei. Dar nu sunt sigură de victoria permanentă a uneia: își vor pasa una alteia regele.

Continuă să citești Aș vrea să fiu acolo unde mi-i gândul

Poveste despre speranță

Era vară când inima mi-a fost ruptă în bucăți, fără voia mea. A fost lăsată pe un câmp, părăsită și uitată de lume. Ploi puternice mi-au udat-o și mi-au spălat rănile și mi-au atins cicatricile; soarele a încălzit-o cu putere, flori albastre au crescut în jurul ei, triluri de păsări au cântat pe lângă ea și… nimic, inima mea zăcea fără viață într-un câmp de la marginea existenței mele. Tot ce avea la ea era Speranța.

Vara a trecut în grabă și odată cu ea s-a dus și verdele câmpului, și strălucirea soarelui, și ploile calde de vară, și cerul senin, și tot optimismul din jurul inimii mele. Un vânt puternic a bătut și a doborât florile la pământ, a scuturat frunzele de pe copaci, a adus vreme posomorâtă de toamnă și o nostalgie fără de seamăn s-a așezat peste inima frântă. Frunze aurii au căzut peste ea, au făcut covor călduț și nimic… inima nu respira, nu dădea niciun semn de viață. Dar Speranța continua să aibă grijă de ea.

Continuă să citești Poveste despre speranță

Închisoarea pe viaţă sau moartea?

Oare cei al căror destin este pecetluit cu închisoarea pe viaţă ar trebui să dobândească dreptul de a alege pedeapsa cu moartea?

Unii ar oferi cu certitudine un răspuns afirmativ la această întrebare, în baza raţionamentului că cei condamnaţi la o astfel de soartă, precum bolnavii aflaţi pe patul de moarte, care refuză conectarea la aparate, ar trebui să aibă posibilitatea de a li se acorda dreptul de a cere pedeapsa cu moartea. Viaţa de închisoare presupune oricum o existenţă bolnavă. Izolarea de societate intr-un astfel de mediu, lipsa prienilor şi a celor apropiaţi, tensiunile, numeroasele conflicte ce se nasc în acest mediu deficitar, activităţile la care sunt supuşi deţinuţii constituie factori generatori de demoralizare şi frustrare, decepţie şi remuşcare, o sumă de trăiri ce determină o suferinţă care se dovedeşte a fi inutilă pentru cel ce nu are posibilitatea de a-şi mai demonstra reabilitarea vreodată. Continuă să citești Închisoarea pe viaţă sau moartea?

Buchetul clipelor frumoase

Acum peste 20 ani, am scris asta:

Te-ai gândit vreodată la sfertul de viaţă pe care gata!, l-ai trăit şi nicicând nu îl vei mai putea trăi? Si nu e chiar nimic acest sfert de viaţă, e un sfert de viaţă pe care nu-l mai ai. Acum, aşa cum eşti, mai poţi tu pretinde că eşti toată, că eşti întreagă?! Poţi tu să zici că ai o viaţă înainte? Nu! Mai ai doar trei sferturi de viaţă înainte!

Ce poţi să faci? Poţi, oare, să mai faci ceva ca să salvezi situaţia? Poţi să recuperezi ceva din sfertul trecut? Nu, cu siguranţă… Vei spune: “îmi voi trăi restul de trei sferturi din viaţă mai frumos şi mai bine”, dar, cu toate iluziile şi visurile tale, care, cine stie?, o parte vor deveni realitate, cu toate acestea, vei ajunge la jumătatea vieţii şi atunci îţi voi spune: mai poţi reveni asupra celor două sferturi de viaţă pe care le-ai trăit? Nu!

Vei spune din nou: “Sunt tânăra şi am o viaţă de trăit în faţă”, deşi vei fi şi atunci conştientă că nu mai ai o viaţă, ci doar jumătate din ea şi oricine îşi dă seama că una e a trai şi alta e a trăi pe jumătate. Te vei amăgi, însă, cu gândul că viaţa de abia atunci începe, aşa cum şi acum te amăgeşti cu acelaşi gând, un gând frumos, dar doar un gând, o “îndrăzneală”, un “act de curaj”, un foc ce se va stinge, pentru că şi el, focul, ca şi viaţa, are sferturile lui, jumătăţile lui…

Continuă să citești Buchetul clipelor frumoase