Se spune că veșnicia s-a născut la sat și pe bună dreptate. Veșnicia s-a născut în pieptul scăldat de demnitate și adevăr al omului simplu de la țară. Pentru care cuvântul e cuvânt, iar legământul e lege. Acolo, în mijlocul cătunului, unde timpul stă în loc, căci e bătrân sărmanul, nu-și mai poate căra în spate desaga cu ani, stă mândră, Veșnicia.
Țăranul își șterge fruntea de griji și continuă s-o îngrijească cu dragoste. Doar asta îi este averea rămasă intactă de la strămoși, pământul și veșnicia. Pe care le udă cu sudoarea frunții, le încălzește cu energia lui debordantă de a umbla ziulica întreacă de colo, dincolo, fără să obosească.
Iar veșnicia așteaptă cuminte acasă, la umbra nucului de la poartă, ca țăranul să-i povestească grijile pământului, iar ea să-i aline necazurile cu o boare de Încredere. Căci, mare lucru e să te ții de mână cu veșnicia și tot ce faci cu mâinile și cu sufletul să rămână înveșnicit.
Căci, orice s-ar spune, țăranul e frate cu pământul.
E firul de iarbă ce dă pământului viață, iar pământul e firul de bunătate ce leagă țăranul de Veșnicie. Între dealuri și coline verzi, omul care-și trăiește viața simplu și firesc, nu are probleme de identitate. Nu se gândește care-i este menirea, căci știe cine-i sunt strămoșii, știe care le-a fost țelul și calea. Astfel, neîmpovărați de grija avuției, ei își trăiesc viața liniștit, în cumsecădenie și adevăr. Aceasta înseamnă a trăi împăcat cu tine însăți, cu înconjurătorul și cu Dumnezeu.
De asta ne întrebăm mereu, noi, cei siliți și constrânși întruna de timp, ce-i preocupați mereu de-a fi cu un pas înaintea celuilalt. Cine suntem? Încotro ne îndreptăm pașii? Care ne este menirea?
Doar țăranul, senin ca spicele coapte, ne-ar putea spune că Noi am fost odată oamenii pământului, înfrățiți cu huma acestei gure de rai, îngemănați cu doinele de dor. Știam cândva să înțelegem dansul unei frunze și să deslușim trilul înduioșător al ciocârliei.
Azi însă, pașii noștri aleargă grăbiți spre necuprins, nu-și mai au nici țel, nici punct de sosire. Parcă venim de nicăieri și alergăm spre nicăieri. Suntem mult prea prinși în prăpastia grijilor cotidiene, încât uităm să mai ridicăm fruntea spre cer și să ne gândim; am reușit oare să ne îndeplinim cu adevărat misiunea dată nouă de creator?
De cât timp n-ai mai fost la casa bunicilor să-ți umpli poala cu cireșe sau să muști cu nesaț din niște pere coapte și dulci? De cât timp n-ai mai mers să-ți răcorești picioarele în pârâul ce străbate lunca din spatele grădinii, în care ți se coc merele? De cât timp, nu ți-ai privit pur și simplu familia, prietenii, copiii, fără să te gândești că ai de prezentat săptămâna viitoare acel proiect important, de care depinde avansarea ta la locul de muncă sau, mă rog, în ochii cuiva?
Suntem născuți sub semnul jertfirii, dar nu și al exploatării de sine.
De mult nu ne-am mai așezat la masă alături de timp și n-am simțit nici veșnicia trecând pe lângă noi. De ce? Pentru că sălașul Veșniciei e în oamenii pentru care munca slăvește și nu necinstește sau orbește.
În liniștea acelui cătun îndepărtat, bătrânii noștri bunici, părinți îmbătrânesc frumos, îmbătrânesc în armonie cu tot ce-i înconjoară. Pentru că Veșnicia pe care-o poartă-n inimă, i-a învățat limba grânelor, a țărânei și a fericirii. În inima fiecărui țăran picură elixirul vieții curate și-a slovei cu tâlc. Trăiește în cumsecădenie și percepe lumea, atât cât are nevoie să se simtă fericit. Judecă și el neghiobiile societății, se implică în politică, dar până în punctul, în care nu-și murdărește demnitatea și nu necinstește Adevărul.
Iar noi, prea ocupați suntem să vedem că în lucrurile pe care le facem nu calcă veșnicia, ci se lăfăie efemerul. Noi alergăm după notorietate și lucruri mărețe. Veșnicia, însă, stă în lucruri simple. Într-un pom sădit cu dragoste, într-o fântână de la o răscruce de drumuri, ce e salvare pentru cei însetați. Într-un cuib de rândunele, care și-au ridicat cuibul la streașina casei noastre și se vor întoarce aici an de an, reamintindu-ne că a sosit o nouă primăvară. Veșnicia noastră stă în copii noștri, în dragostea cu care-i copleșim și-n povețele, cu care le umplem desaga și-i petrecem la drum.
Acolo trăiește veșnicia, în lucrurile care pulsează viață, care sunt continuitatea vieții. Nu în lucrurile ale căror amintire se stinge odată cu noi sau și mai rău, ale căror răsunet se pierde în învălmășeala cotidiană, spulberându-se odată cu lăsarea nopții.
Veșnicia s-a născut la sat, dar trăiește în fiecare dintre noi. Unicul lucru pe care ni-l cere ea e s-o înveșnicim în lucrurile, pe care spiritul și mâinile nostre le creează în favoarea mulțimii și nu a egoismului personal.
Iar uneori ne întrebăm: şi dacă murim, ea moare odată cu noi?
Veșnicia nu moare niciodată, ea e șansa noastră de a rămâne veșnic în amintirea celor care ne vor citi pe nerăsuflate creațiile; își vor potoli setea cu apa tămăduitoare din fântâna noastră, cea de la o margine de lume; și-apoi, osteniți de drumul greu, se vor opri la umbra voinicului măr și vor mânca cu nesaț din merele de aur, crescute pe crengile doldora de fructe ale Pomului Vieții Noastre.
Cât de roditor ne este pomul și cât de gustoase ne sunt fructele, atât de Veșnică este și amintirea pașilor noștri prin lume.
Cristina Morari
at grijile acasă, ne-am luat tradițiile în desagă și am pășit pragul unei lumi de altă dată, cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene.
