„Dacă o cale e mai bună decât alta, atunci fii sigur că e calea naturii!” spunea Aristotel
Așa cum oamenii deșerturilor speră să găsească o oază, așa căutam la rândul meu un loc cu aer curat. N-am sperat degeaba pentru că am și plecat la Slănic Moldova. Și ce poate fi mai atractiv decât un oraș în inima munților? Mă trezesc într-un vârtej de peisaje și mă găsesc pierdută printre ele, temându-mă, parcă, să întrerup tăcerea. Îmi țintuiesc picioarele, de parcă ar fi fost de plumb.. eram singură, nemișcată – eu și natura. Am și uitat că venisem cu echipa EduSoft. Cred ca și ei erau la fel de pierduți.
Se anunța o zi caniculară. Soarele arunca raze înăbușitoare fix spre noi. Căutam umbra cu privirea. Unde o găsim? În parcul Slănic Moldova, bineînțeles. Fie la umbra unui copac, fie lângă o fântână arteziană, trecem și pe la locul de joacă și ne gândim, eu și colega mea, Gabriela să ne bucurăm, întorcându-ne la copilărie, de leagănele colorate. Era veselie, râdeam și povesteam.
În satul Maxut, pe culmea dealului molcom ce mărgineşte drumul dintre Târgu-Frumos şi Botoşani zăboveşte un crâmpei din viaţa patriarhală a boierimii neaoşe din secolul al XIX-lea – Conacul Polizu. Inefabilul perioadei de înalt trai şi glorie românească este capturat între zidurile acestei case boiereşti, înălţată fiind în anul 1870 de către Constantin Ghica Deleni, descendent al renumitelor familii Cantacuzino, Ghica şi Deleanu.
Conacul Polizu a constituit locul de întâlnire al marii boierimi ieşene şi bucureştene de la finalul secolului al XIX-lea şi până la confiscarea acestuia de către regimul comunist. De altfel, însăşi Regina Maria a călcat pragul conacului, devenit loc de refugiu în timpul Primului Război Mondial.
Atestat documentar pentru prima oară în anul 1224, Biertanul se înacadrează în rândul primelor aşezări germanice din Ardeal. În anul 1397, localitatea este atestată ca cetate, dând naştere în centrul său, între anii 1490 și 1520, unui maiestuos centru arhitectural medieval, alcătuit dintr-o faimoasă biserică înconjurată de fortificaţii. Biserica Biertan este consolidată în stil gotic, fiind totodată ultima din regiunea Transilvaniei ridicată conform acestui tip arhitectural. Edificiul monumental se profilează sub forma unei clădiri de mari dimensiuni, având trei hale de înălţimi egale. Accesul în biserică se poate realiza prin intermediul a trei porţi, plasate în partea de vest, de nord, respectiv de sud.
Ceea ce conferă renume acestui important lăcaş evanghelic şi-i sporeşte deopotrivă măreţia constă în splendidul altar poliptic, ce cuprinde 28 de picturi, devenind astfel cel mai mare din întreaga ţară. Amvonul este sculptat în piatră în anul 1500 de către meșterului Ulrich din Brașov, operă ce vădeşte o intensă influenţă sud-germană. Pe lângă acestea, deosebite se dovedesc a fi şi stranele de cor, pe care George Oprescu le descrie astfel: Mobilierul este de speță rară și foarte valoros. Stalurile, adică stranele din cor, de la începutul secolului al XIV-lea, sunt decorate cu benzi de ornamente gotice… Este decorația ce o întâlnim pe mobilele de acest fel din Germania și Elveția, cu nimic inferioare acestora, așa încât putem zice că la Biertan se găsesc strane, lucrate la noi, de tâmplari ardeleni, care ar putea figura în orice mare muzeu de artă aplicată. Continuă să citești Biserica Biertan
După un prânz consistent, întotdeauna somnul este cel care îți dă târcoale, însă împreună cu Gabriela și Ana, ne înfrânăm această plăcere și pornim la drum spre următorul obiectiv de vizitat. Luăm mașina și în circa 10 minute ajungem la Muzeul Popa din Târpești. Nu mică ne-a fost mirarea, căci în timp ce străbăteam ulițele zonei, zăream la fiecare pas indicatoare care ne sugerau direcția corectă. Acest aspect denotă o bună organizare și o implicare serioasă în administrarea muzeului.
Cu siguranță fiecare dintre voi ați vizitat cel puțin o dată un muzeu, însă, vă spun de la început că nimic nu se compară cu muzeul Popa din Târpești. Sinceră să fiu, nu eram prea entuziasmată la auzul că vom vizita un muzeu. Deja îmi imaginam trei camere bătrânești cu trei obiecte și o fotografie răsfirate în câte un colț. Însă plictisul mi-a fost alungat de îndată ce am coborât din mașină, în fața porților muzeului. Primul impact vizual l-am avut cu design-ul ancestral al gardului ce împrejmuia curtea. Porțile cioplite din lemn purtau mărturia unui talent rar întâlnit.
De o parte și de alta a porții stau de strajă trei stâlpi masivi, iar între ei, scândurile care alcătuiesc poarta au cioplit în partea superioară câte o înfățișare, care, așa cum vom afla mai târziu, fac trimitere la colectivul sătesc de odinioară. Figurinele sculptate în lemn sunt așezate ierarhic în funcție de statutul membrilor comunității pe care îi înfățișează. Astfel, în mijloc, sunt reprezentați primarul și preotul, ulterior fiind dispuși ceilalți consăteni. Gardul este tipic construcțiilor bătrânești pe care le putem regăsi în imaginea gospodăriei bunicilor noștri.
Deschidem poarta și verdele crud al ierbii de primăvară ne izbește simțul vizual. E primăvară și noi nu știm?? Nu, suntem încă în toiul verii, dar în curtea din Târpești nu se mai resimte arșița dogoritoare. Pomii încărcați, casa bătrânească frumos îngrijită mă fac să retrăiesc clipele frumoasei copilării. Ne întâmpină fiul creatorului muzeului Nicolae Popa, domnul Nicolas Popa, un extraordinar orator, care cu multă dibăcie ne atrage atenția asupra poveștii pe care ne-o relatează.
Astfel, aflăm că Nicolae Popa este un important exponent al tradiției satului arhaic. Opera sa reflectă două dimensiuni ale creativității sale: una îndreptată spre arheologie și cealaltă spre meșteșug. A fost considerat un dușman al poporului și condamnat la 5 ani de închisoare, din 1952 până în 1957. Experiența din perioada petrecută în închisorile de temut ale acelei vremi (Jilava, Gherla) au avut un impact grav asupra reintegrării în societate a creatorului popular. Încercând să-și găsească o liniște lăuntrică și să-și construiască un spațiu în care să se simtă liber, a început să-și dedice timpul creațiilor artistice. Drept mărturie stau sculpturile din piatră și lemn ce animă curtea. Debutul său ca meșter popular a reprezentat o încercare de a-și umple timpul după eliberarea din închisoare. Ceea ce aduce nou meșterul din Târpești este tocmai originalitatea operelor sale. Pe un fond al tradiției folclorice el și-a construit întreaga operă, valorificând pentru prima dată sculpturile în piatră.
Interiorul muzeului este arhiîncărcat cu obiecte tradiționale dintre cele mai diverse. Măști populare, costumații purtate la diferite ritualuri și sărbători, obiecte țărănești destinate muncilor agricole și nu numai – toate conferă aerul de mult apus al vieții de la țară.
Pereții de la intrarea în casă sunt acoperiți de tablouri semnate Nicolae Popa (sau alţi pictori populari). Peisajele naive dau culoare locației și, totodată, creează profilul unei personalități înzestrată cu atâtea aptitudini.
Rămânem uimiți de faptul că, pe lângă meșteșug, s-a ocupat și de arheologie, lui datorându-se bucuria noastră de a vedea obiecte de cult ce datează din secolul al XVI-lea sau monede, unelte agricole sau obiecte din gospodăria vremurilor trecute.
Muzeul din Târpești conservă cu loialitate aspectele comunității de demult.
Portul popular al tinerilor până la vârsta de 25 de ani (cei necăsătoriți)
Portul popular purtat în jurul vârstei de 40 de ani
Portul popular purtat de persoanele peste vârsta de 60 de ani
Măști populare
Costumații pentru diferite obiceiuri și sărbători
Gardul personalizat
Îmbrăcăminte
Fiare de călcat
Obiecte valoroase purtate de membrii comunității
Tablouri realizate de Nicolae Popa
Războiul
Echipa EduSoft,de la dreapta la stanga: Mihaela, Ana, Gabriela (şi un alt turist)
Zi însorită de vineri, nu la birou, ci în mașină. Direcția Târgu Neamț. Muzică pe fundal și o conversație antrenantă despre nimicuri agreabile. Totul normal, ați spune. Chiar și starea de rău a Mihaelei, care a dus la primul nostru popas în comuna Bo… cui îi pasă?!, am gândit atunci. Bine-bine, dar de ce acolo? Păi pentru că ne trebuia un centru sanitar, iar acela din comuna în care ne aflam era cel mai apropiat. Intrând în sat, căutam ceva micuț cu aer sărăcăcios, care să semene a dispensar, căci termenul “spital” contrasta prea mult cu împrejurările rudimentare. Doar cine s-ar aștepta vreodată să pască vaca pe lângă gardul unui spital de lux?!
Înaintând cu mașina pe străduța îngustă, am dat cu ochii de ceva ce părea a fi o frumoasă pensiune. Ghivece cu flori viu colorate la fiecare fereastră, o curte largă, cu iarbă, trandafiri, chiar și o mică fântână arteziană. Pesemne că vreun localnic înstărit își făcuse din asta o mică afacere.
Dar ce-ar putea să viziteze lumea prin aceste locuri de care eu nu auzisem? Nicicum nu mi-a răsărit în minte ideea că aici era de fapt… Centrul Medical Speranța Bolnavilor Barticești! Ce nume binevoitor! Și ce speranță! O speranță luxoasă.
Dacă ceea ce se afla în clădire nu se putea zări, evident, din exterior, iată că luxul își făcuse loc și afară. În partea stângă, pitit după un gard, era ceva ce puteai să juri că nu găsești la spital: o piscină! Oameni veseli, întregi – nu ologi, în costume de baie, uniform bronzați, se bălăceau fără stres în apa – și aici vine surpriza – sărată! Da, se pare că motivul rezonabil care explică prezența unui astfel de loc sunt efectele benefice ale sării din apă. Și dacă oaspeților nu le e de ajuns acest tratament, alături îi așteaptă un loc pentru masaj, care să aducă beculețul răsfățului la un roșu încins: pericol de relaxare incurabilă!
E cert că România îşi are frumuseţile ei, pentru cei care ştiu să le descopere, iar Salina Praid reprezintă unul dintre acele locuri în care turismul este de mare anvergură. Dacă Salina Trotuş din Târgu Ocna îmbină utilul cu plăcutul, acelaşi lucru se întâmplă şi în Salina Praid din judeţul Harghita – o zonă în care subterestrul palpită de distracţie şi voie bună.
Într-un spaţiu inedit, sănătatea se îmbină armonios cu relaxarea. Parcul de aventură (Club Aventura), primul de acest gen care îmbină traseele cu elemente între stâlpi de până la 15 metri înălțime și traseele pe stâncă de sare şi în care îşi pot testa curajul şi abilităţile atât cei mari, cât şi cei mici, locurile de joacă pentru copii, restaurantele cu acces la internet, biblioteca şi o biserică de lemn sunt punctele turistice de maximă importanţă în cadrul acestei saline. De subliniat este faptul că biserica este disponibilă spre oficierea slujbelor pentru toate confesiunile, iar restaurantul, la rândul său, cu o capacitate de 300 de persoane, poate găzdui evenimente de ordin personal. În plus, lângă acesta se află amenajată o cramă tradiţională. Continuă să citești Salina Praid – distracţie şi tratament
Oradea (în maghiară Nagyvárad, în germană Großwardein) este un municipiu în Nord-Vestul țării, din regiunea Crișana. Este reședința județului Bihor și are o populație de 245.537 locuitori, incluzând aici toată zona metropolitană. Situat pe malurile Crișului Repede, Oradea se află în zona de contact dintre Câmpia de Vest și Dealurile Piemontane, la o altitudine de 150 metri. Centru industrial, comercial și cultural, Oradea este și un important nod feroviar și rutier. Aeroportul Oradea este închis deocamdată, deoarece se fac lucrări de extindere. În Oradea se găsește atât o termocentrală, cât și o uzină de aluminiu. Industria orașului a fost și este diversă: aivi se produc materiale de construcții, se prelucrează lemnul, iar industria chimică, ca și a blănăriei, pielăriei și încălțămintei au fost dezvoltate. Industria textilă, a confecțiilor și cea alimentară sunt, de asemenea, prezente în Oradea.
Istoria Oradei
Oradea este pe locul unei așezări cu origini neolitice, care a continuat, după cum atestă mărturiile arheologice, în toate epocile istorice. Necropola dacilor liberi și alte numeroase vestigii, aflate în aria orașului Oradea, arată o locuire neîntreruptă a acestei zone și dovedesc că aici s-a aflat centrul formațiunii statale românești, din sec. IX-XII, cunoscută sub numele de Voievodatul lui Menumorut. Prima atestare documentara a Oradei datează din anul 1113.
În anul 1235, Oradea este menționată ca oraș, devenind treptat, de-a lungul secolelor, un important centru comercial și social-economic în această zonă. Deși a fost distrusă in timpul invaziei tătare (din anul 1241), Oradea cunoaște în secolele 14-17 o perioadă de înflorire a meștelugurilor li comerțului. La jumătatea secolului 15 este menționat aici un observator astronomic, primul din această parte a Europei. Aici s-a încheiat în 1538 pacea dintre Ferdinand de Habsburg și Ion Zapolya, cu privire la stăpânirea Transilvaniei. Oradea s-a aflat sub stăpânire otomană (între 1660 și 1692), iar de la sfârșitul secolului 17 este ocupată de habsburgi. Oradea devine un important centru cultural și politic al românilor transilvaneni. În 1778, la Oradea funcționa o Academie de Drept, iar în 1861 s-a constituit Societatea Literara a Junimii Romane. La Oradea apare revista culturala Familia.
După un prânz consistent, întotdeauna somnul este cel care îți dă târcoale, însă împreună cu Gabriela și Ana, ne înfrânăm această plăcere și pornim la drum spre următorul obiectiv de vizitat. Luăm mașina și în circa 10 minute ajungem la 
