Etichetă: Targu Neamt

Un muzeu cât zece! Muzeul Popa din Târpeşti

muzeul_popa_din_tarpesti6E frumos să vizitezi. E frumos să te plimbi vesel într-o zi de vară. E frumos să-ți lași părul bălai mângaiat de raze jucăușe și ochii albaștri să se piardă în seninul cerului. Dar ideile astea frumoase se spulberă în câteva ore, fiind înlocuite de expresii mai plastice, când simți că te-a bătut soarele-n cap cum își bate Doroftei adversarul. Și uite așa iși pierde farmecul orice și oricât de minunat ar fi, căci ochii tăi împovărați de oboseală nu mai percep a fi frumos decât un pat moale lângă un ceas fără alarmă. Planul era să luăm la rând atracțiile turistice din zona Târgu Neamț, spre a lăsa la sfârșit cireașa de pe tort, cum se spune. Aflat cumva în drumul către casă, Muzeul Popa din Târpești părea la finalul zilei că e pus în cale doar ca să lungească agonia. Dar cum să ratezi așa un loc deosebit?, grăia pe fundal o voce care ne îndemna entuziasmul să învie. Păi îl ratezi cu dragă inimă din ignoranță, căci nu-l cunoști și nici n-ai mai auzit de el. Plasat într-o zonă mai greu accesibilă, adânc în inima satului, nu prea îți vine să te abați de pe șosea pentru el. Dar dacă arunci un ochi mai atent, vezi că e plin de indicatoare pe care scrie mereu același lucru: Muzeul Popa. Și atunci constați că i se dă atâta importanță, încât e rușinos ca tu, complăcându-te în ignoranța ta, să-l tratezi cu indiferență. Chiar dacă ești obosit și char dacă „muzeu” nu pare cel mai vesel și înviorător cuvânt.

Și uite așa, urmând indicatoarele, am ajuns și noi la cireașa de pe tortul călătoriei. Eu, cam îmbufnată, priveam în jur cu ochi scrutători, abia așteptând să găsesc ceva de care să mă leg ca să-i confirm ego-ului orgolios faptul că totul e doar o pierdere de timp. Un gard prelung din nuiele împletite armonios, ce se termina cu o poartă cel puțin specială, și niște mașini cu numere străine ce stăteau parcate în față contraziceau nazurile mele. Pesemne că aici erau cazați turiști din alte țări. Ei auziseră de acest loc, pe când eu nu. Ce rușine… Și trăgând concluzia că merită totuși văzut, mi-am scos ceața nemulțumirii copilărești de pe ochi și mi-am pus un strop de seninătate în privirea întunecată oricum de oboseală.

La Muzeul Popa nu există niciun lucru banal. Nici nu pășești înăuntru, că ți-e pus înainte spre contemplare primul dintr-un foare lung șir de obiecte prețioase. Poarta nu e orice poartă… Pe ea stau aliniate chipurile personajelor sătești reprezentative, fiecare după rangul său, cu diferențe vizibile aici în centimetri. De la primar până la vrăjitoare, toți împart același lemn, fiind sculptați cu dibăcie de mâinile celui al cărui nume este păstrat de muzeu viu și astăzi.

Continuă să citești Un muzeu cât zece! Muzeul Popa din Târpeşti

Terapie prin îmbrățișare

Drumul până sus, la Cetatea Neamț, e un fel de „Antonio, fa caldo” și „Antonio, fa freddo” în același timp. Umbra răcoroasă a copacilor ține calea până la final, mângâind privirea cu un verde proaspăt și odihnitor. Dar panta lungă pe care-o ai de urcat o fi făcând ea piciorul frumos, însă mai face și gâtul uscat de sete, fruntea asudată și fața roșie de căldură. De urcat, am urcat, acum era timpul să coborâm. Avea să fie mai ușor mersul la vale, ne-am spus noi simțind că prindem viteză. Nu ne grăbeam niciunde, dar trupurile noastre erau purtate rapid de pașii deveniți un fel de motor fără frână.pogany si ilinca

Lăsând tot mai în urmă cetatea, urmam drumul șerpuitor, respirând din plin natura. Ochii se plimbau în voie, privind cumva peste tot și nicăieri… când… pe nesimțite… mi s-a oprit privirea într-un calm gălbui, atât de pașnic încât acapara toate simțurile… o clipă desprinsă din infinit m-a lăsat fără auz, doar cu o privire neclintită prin care mi se scurgea în suflet un sentiment de liniște acaparantă… Erau ochii mei… și ochii lui… ochii cui?

Un chip de un palid luminos emana blândețe magnetizantă. Părăsisem cetatea medievală, dar tot eram în urmă pe axa timpului, căci mă simțeam pășind într-un roman din secolul al XIX-lea. Trupul firav ce purta un veșmânt neobișnuit zilelor noastre, părea a fi desprins din „Singur pe lume”. Să fie Remi, veșnic pribeag în căutarea destinului? …nu. Era Pogany. Mai apropiat zilelor noastre, el poartă amprenta lui Constantin Brâncuși, fiind un derivat al Domnișoarei Pogany, creată în 1913 de sculptorul român. Copilul acesta era o păpușă mânuită de fire prin care Ilinca Istrate îi picura viață. Frumoasei păpușărese i se oglindea pe chipul dulce o blândețe pe care o revărsa în mișcări line ce absorbeau orice privitor într-o liniște universală. O mână mică cu puteri vindecătoare s-a înălțat spre mine. M-a atins și-am devenit atingere. Nu mă mai simțeam pe mine în tot corpul, ci doar în atingerea lui Pogany. Cum poate un trup inanimat să fie atât de viu? Cum poate el să-și lipească de mine brațele subțiri într-o îmbrățișare și să-mi reverse în suflet atâta pace? De ce mi se inundă spiritul de căldură mângâietoare când îi privesc ochii de un calm limpede? Pentru că asta face Pogany. De asta a fost creat. Ilinca, prin măiestria ei, scenograful Gavriil Siriteanu și pictorul Manuell Manastireanu, au dat viață unei speranțe la zâmbet. Într-o înfățișare de copil sălășluiește spiritul vindecător al artei, care e menit să interacționeze cu trecătorii spre a le descreți fruntea de griji.

pogany si eu eu

Copil sau adult, tânăr ori bătrân, vesel sau trist, de-i vei întâlni privirea lui Pogany, vei rămâne în loc, țintuit de emoție. Nu trebuie să iei neapărat drumul cetății, căci el cutreieră și străzi ieșene. Ori de te vei pierde printre gânduri la o expoziție sau vei intra ademenit de arome într-o cafenea, așteaptă-te să-l întâlnești acolo cu Ilinca, gata sa-ți facă zâmbetul mai dulce și inima mai senină.

Gabriela Tăbăcaru

Amintirea unei muze – Veronica Micle

Trecând prin vechea vatră a orașului, după vizita la Cetatea Neamț, căutam un loc răcoros în care să ne mai adăpostim un pic de soare. Străduța liniștită ne-a purtat pașii până în locul în care istoria se împletește cu literatura și romantismul: Casa memorială Veronica Micle. Un loc micuț, decupat din vechime, sălășluia aici ca un pitic printre oameni mari, făcându-și loc printre noutățile prezentului.

Intrând, în pasul nostru se simțea sfială și respect. Într-un loc profund al amintirilor, păream niște intruși ce tulbură liniștea amorțită, așternută de vreme. Dar eram niște intruși cu drepturi, căci Veronica fusese a lui Eminescu, iar Eminescu le aparține românilor – așa au decis inimile noastre și manualele din școli.

micle 7

Continuă să citești Amintirea unei muze – Veronica Micle

Echipa EduSoft la Târpești

muzeul_popaDupă un prânz consistent, întotdeauna somnul este cel care îți dă târcoale, însă împreună cu Gabriela și Ana, ne înfrânăm această plăcere și pornim la drum spre următorul obiectiv de vizitat. Luăm mașina și în circa 10 minute ajungem la Muzeul Popa din Târpești. Nu mică ne-a fost mirarea, căci în timp ce străbăteam ulițele zonei, zăream la fiecare pas indicatoare care ne sugerau direcția corectă. Acest aspect denotă o bună organizare și o implicare serioasă în administrarea muzeului.

Cu siguranță fiecare dintre voi ați vizitat cel puțin o dată un muzeu, însă, vă spun de la început că nimic nu se compară cu muzeul Popa din Târpești. Sinceră să fiu, nu eram prea entuziasmată la auzul că vom vizita un muzeu. Deja îmi imaginam trei camere bătrânești cu trei obiecte și o fotografie răsfirate în câte un colț. Însă plictisul mi-a fost alungat de îndată ce am coborât din mașină, în fața porților muzeului. Primul impact vizual l-am avut cu design-ul ancestral al gardului ce împrejmuia curtea. Porțile cioplite din lemn purtau mărturia unui talent rar întâlnit.

muzeul_popa_1

De o parte și de alta a porții stau de strajă trei stâlpi masivi, iar între ei, scândurile care alcătuiesc poarta au cioplit în partea superioară câte o înfățișare, care, așa cum vom afla mai târziu, fac trimitere la colectivul sătesc de odinioară. Figurinele sculptate în lemn sunt așezate ierarhic în funcție de statutul membrilor comunității pe care îi înfățișează. Astfel, în mijloc, sunt reprezentați primarul și preotul, ulterior fiind dispuși ceilalți consăteni. Gardul este tipic construcțiilor bătrânești pe care le putem regăsi în imaginea gospodăriei bunicilor noștri.

Deschidem poarta și verdele crud al ierbii de primăvară ne izbește simțul vizual. E primăvară și noi nu știm?? Nu, suntem încă în toiul verii, dar în curtea din Târpești nu se mai resimte arșița dogoritoare. Pomii încărcați, casa bătrânească frumos îngrijită mă fac să retrăiesc clipele frumoasei copilării. Ne întâmpină fiul creatorului muzeului Nicolae Popa, domnul Nicolas Popa, un extraordinar orator, care cu multă dibăcie ne atrage atenția asupra poveștii pe care ne-o relatează.

Astfel, aflăm că Nicolae Popa este un important exponent al tradiției satului arhaic. Opera sa reflectă două dimensiuni ale creativității sale: una îndreptată spre arheologie și cealaltă spre meșteșug. A fost considerat un dușman al poporului și condamnat la 5 ani de închisoare, din 1952 până în 1957. Experiența din perioada petrecută în închisorile de temut ale acelei vremi (Jilava, Gherla) au avut un impact grav asupra reintegrării în societate a creatorului popular. Încercând să-și găsească o liniște lăuntrică și să-și construiască un spațiu în care să se simtă liber, a început să-și dedice timpul creațiilor artistice. Drept mărturie stau sculpturile din piatră și lemn ce animă curtea. Debutul său ca meșter popular a reprezentat o încercare de a-și umple timpul după eliberarea din închisoare. Ceea ce aduce nou meșterul din Târpești este tocmai originalitatea operelor sale. Pe un fond al tradiției folclorice el și-a construit întreaga operă, valorificând pentru prima dată sculpturile în piatră.

muzeul_popa_3

Interiorul muzeului este arhiîncărcat cu obiecte tradiționale dintre cele mai diverse. Măști populare, costumații purtate la diferite ritualuri și sărbători, obiecte țărănești destinate muncilor agricole și nu numai – toate conferă aerul de mult apus al vieții de la țară.

Pereții de la intrarea în casă sunt acoperiți de tablouri semnate Nicolae Popa (sau alţi pictori populari). Peisajele naive dau culoare locației și, totodată, creează profilul unei personalități înzestrată cu atâtea aptitudini.

Rămânem uimiți de faptul că, pe lângă meșteșug, s-a ocupat și de arheologie, lui datorându-se bucuria noastră de a vedea obiecte de cult ce datează din secolul al XVI-lea sau monede, unelte agricole sau obiecte din gospodăria vremurilor trecute.

Muzeul din Târpești conservă cu loialitate aspectele comunității de demult.

Mihaela-Ștefania Puțeanu

La spital sau la hotel?

Zi însorită de vineri, nu la birou, ci în mașină. Direcția Târgu Neamț. Muzică pe fundal și o conversație antrenantă despre nimicuri agreabile. Totul normal, ați spune. Chiar și starea de rău a Mihaelei, care a dus la primul nostru popas în comuna Bo… cui îi pasă?!, am gândit atunci. Bine-bine, dar de ce acolo? Păi pentru că ne trebuia un centru sanitar, iar acela din comuna în care ne aflam era cel mai apropiat. Intrând în sat, căutam ceva micuț cu aer sărăcăcios, care să semene a dispensar, căci termenul “spital” contrasta prea mult cu împrejurările rudimentare. Doar cine s-ar aștepta vreodată să pască vaca pe lângă gardul unui spital de lux?!

speranta bolnavilor barticesti (1)

Înaintând cu mașina pe străduța îngustă, am dat cu ochii de ceva ce părea a fi o frumoasă pensiune. Ghivece cu flori viu colorate la fiecare fereastră, o curte largă, cu iarbă, trandafiri, chiar și o mică fântână arteziană. Pesemne că vreun localnic înstărit își făcuse din asta o mică afacere.

barticesti_spital

 Dar ce-ar putea să viziteze lumea prin aceste locuri de care eu nu auzisem? Nicicum nu mi-a răsărit în minte ideea că aici era de fapt… Centrul Medical Speranța Bolnavilor Barticești! Ce nume binevoitor! Și ce speranță! O speranță luxoasă.

Dacă ceea ce se afla în clădire nu se putea zări, evident, din exterior, iată că luxul își făcuse loc și afară. În partea stângă, pitit după un gard, era ceva ce puteai să juri că nu găsești la spital: o piscină! Oameni veseli, întregi – nu ologi, în costume de baie, uniform bronzați, se bălăceau fără stres în apa – și aici vine surpriza – sărată! Da, se pare că motivul rezonabil care explică prezența unui astfel de loc sunt efectele benefice ale sării din apă. Și dacă oaspeților nu le e de ajuns acest tratament, alături îi așteaptă un loc pentru masaj, care să aducă beculețul răsfățului la un roșu încins: pericol de relaxare incurabilă!

Continuă să citești La spital sau la hotel?

Cetatea Neamț – un puternic potențial turistic

Ora 8:30. Forfota orașului te alungă din constrângerea urbană spre locuri lipsite de agitație. Având stabilită o mini excursie în zona județului Neamț, iată-ne poziționate confortabil în mașină și pregătite de i scurtă aventură în inima Moldovei. Alături de Gabriela și de Ana, pornim la drum cu mult entuziasm (mai puțin din partea mea, căci călătoriile cu mașina sunt o adevărată provocare atât pentru mine, cât și pentru pasageri…).

După un popas la Centrul Medical „Speranța Bolnavilor” din Barticeşti, comuna Boteşti, ajungem în Târgu Neamț, un orășeldin Nord – Estul României, care se bucură de o încărcătură culturală impresionantă (Cetatea Neamț, Muzeul Popa din Târpești, casa memorială Veronica Micle, casa memorială Ion Creangă etc.)

Având atâtea obiective culturale, hotărâm să începem drumeția noastră cu stânca Timuș, unde se înalță maiestuos de 8 veacuri Cetatea Neamț.

cetatea_neamtului

Plătim taxa de intrare (una simbolică, ce-i drept) și ne îndreptăm spre cetate pe podul de lemn asemenea unei serpentine care bate la porțile fortăreței. Nu reziști tentației de a imortaliza momentul. Odată ce poza e gata făcută ne continuăm plimbarea spre cetate.

Continuă să citești Cetatea Neamț – un puternic potențial turistic