Viața e o călătorie, așa se spune. Și această călătorie e cu atât mai frumoasă cu cât uneori întâlnești oameni frumoși la suflet, care văd în tine un potențial, o lumină pe care tu n-o simți încă, nici măcar nu știi că o găzduiești. Și atunci ei muncesc alături de tine, pentru a dezvolta acel potențial. Munca, desigur, e una grea. E greu să cultivi într-un om niște calități frumoase, e greu să-i sculptezi talentul într-un mod în care acesta să se materializeze, într-un mod în care acest talent să se preschimbe-n artă. Continuă să citești Dăruire de la dumneaei, recunoștință de la mine
Etichetă: talent
Poartă artă/ altfel de artă
Pictura este una dintre cele mai profunde metode de exprimare
Ea captează emoții, surprinde evenimente din trecut și te poartă în locuri îndepărtate unde doar cu gândul poți ajunge. Pictura transmite idei într-un fel curat și ușor de înțeles. Fiecare tablou are o esență proprie. În mod obișnuit te-ai aștepta să întâlnești tablourile agățate pe un perete prăfuit, înconjurate de o ramă enormă, prea mare pentru finețea operei, dar ce-ar fi dacă în loc să rămână stinghere, picturile ar putea fi etalate zilnic privirii lumii, emoția, vibrația lor să fie transmisă tuturor oamenilor?
Nu cu mult timp în urmă, am descoperit și eu un mod neconvențional de a te bucura de o pictură oriunde ai merge. Îmi placea demult ideea de a personaliza, de a-ți pune amprenta pe ceva, mai ales când știi că va fi purtat cu drag, dar am ezitat să gândesc că voi ajunge vreodată să fiu chiar eu cea care transformă hainele banale în piese unicat.
Lumea de azi – o lume grăbită și haotică
Trăim pe repede-nainte, aşa ştim să trăim azi. Lumea aleargă zilnic şi uită să se oprească măcar o clipă ca să privească în jur. Mulţi oameni trec pe stradă şi nu văd nimic, trec pe lângă alţi oameni şi nu-i remarcă. Trăim haotic, facem multe şi de fapt nu facem nimic. Azi existăm mai mult ca entităţi virtuale decât ca fiinţe biologice, interacţionăm dinamic pe reţele on-line, dar în viaţa reală abia mai schimbăm două vorbe. Adevărul e că ne robotizăm zilnic, devenim tot mai dependenţi de aparate care fac totul în locul nostru şi ne lăsăm complet absorbiţi de acestea. Existăm fizic, dar nu şi mental, de aceea ne scapă din vedere tot mai mult din ce se întâmplă în lume, ne conformăm şi nu vrem neapărat să mai schimbăm prea multe.
De multe ori am impresia că oamenii zilelor noastre îşi caută cu disperare rostul, menirea, chemarea, pe care mulţi nici nu le găsesc. Unii par recipiente goale sau suflete rătăcite care caută cu disperare ceva, dar habar n-au ce. Trăim într-o lume suprasaturată, avem prea mult din orice, dar prea puţin din ce ar trebui de fapt. Suprasaturaţia din jur ne blochează, ne închide în noi, ne face să ne întrebăm tot mai mult şi mai acut ce-i cu noi aici, pentru ce suntem, ce mai putem face… Şi cât timp ne întrebăm şi cugetăm, timpul trece în fugă pe lângă noi, trece şi ne lasă-n urmă cum face apa cu pietrele.
Continuă să citești Lumea de azi – o lume grăbită și haotică
Teama, conştientizare sau inconştienţă
Încerc să-mi găsesc curajul pentru a analiza teama. E cert că temerile trăiesc în noi, dar noi nu putem trăi decât controlându-le sau alungându-le. Consider că teama este starea care ne face prizonieri, iar curajul starea care ne eliberează. Să-ţi fie frică este firesc, dar să trăieşti doar cu teamă înseamnă că ai devenit propriul tău rob. Şi mă tem că din ce în ce mai mulţi oameni îşi pun singuri lanţurile robiei.
Cred că trebuie să-ţi fie teamă doar de tine însuţi, privindu-te ca pe singurul inamic care te-ar putea arunca în beznă. Şi mai trebuie să ai curajul de a fi tu însuţi, privindu-te ca pe singurul prieten care te poate conduce spre lumină.
Teama unei fiinţe se poate dezvălui sub mai multe forme. Cea mai tristă cred că este teama de a iubi şi de a fi rănit. Aceasta este teama de a pierde. Tot tristă este şi teama de eşec sau teama de a risca, o altă formă cu care ne confruntăm majoritatea dintre noi. Acestea pot avea un deznodământ trist, oglindit de altfel în constatarea lui Paulo Coehlo: Cât de mult am pierdut doar din cauză că mi-a fost frică să nu pierd nimic.
De asemenea, pot exista şi forme perfect justificabile ale stării de teamă. Ele iau naştere în mod firesc în noi şi nu pot fi condamnate. Acestea sunt teama de singurătate, teama de boli şi teama de calamităţi. De multe ori ele se încheagă pe umerii trecutului. Şi chiar exemplele din viaţa celor care ne înconjoară ne provoacă teamă. Teama de Dumnezeu o găsesc însă nejustificabilă.
Marian Rusu – bursier la Google
Oricine are voință și curaj poate să realizeze ceea ce își dorește. Un exemplu bun atașat definiției de mai sus este cazul lui Marian Rusu, student în anul III la Informatică, în Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău.
El este unul dintre studenții cu dizabilități (probleme cu ochii), care a ajuns să lucreze pentru Google după ce a aflat de la unul din colegii săi de liceu de înscrierile și de preselecțiile organizate de aceștia.
„In anul I de facultate am fost informat de către un coleg de liceu de programul Google EMEA Scholarship for Students with Disabilities prin care Google încearcă să ajute, oferind o bursă în valoare de 7000 EURO studenților cu adevărat pasionați de informatică în ciudă dizabilității lor”, a declarat Marian Rusu.
Scena – al doilea „acasă”
Dorința de dezvoltare și remarcare într-un anumit domeniu face ca fiecare om să aibă un model de urmat, o muza despre care va zice: „așa vreau să devin!”.
În urmă cu patru ani am facut și eu, la rândul meu, cunoștință cu cea care urma să-mi devină model, îndrumatoare în tărâmul minuțios al muzicii. Cea care m-a sfătuit cu unele dintre cele mai prețioase gânduri și care m-a învățat, cu toată caldura, micile taine pentru a ajunge la inimile oamenilor, ascultătorilor noștri. Este vorba despre Mihaela Iordache-Farcaș – o prezență mereu impunătoare pe marile scene, o voce cu o rezonanță puternică, ce duce mai departe frumusețea folclorului autentic românesc, atât prin repertoriul mereu bine ales, cât și prin apariția impecabilă în portul popular tradițional. Este modelul meu, atât ca om, cât și ca suflet dedicat scenei și cântecului.
Margareta Pâslaru – o artistă complexă
Margareta Pâslaru este o personalitate cunoscută, cântăreață, actriță, compozitoare, realizatoare Radio și TV și scriitoare. Născută la București în anul 1943, la data de 9 iulie, este autoarea cărții Eu și timpul.
Prima ei apariție pe scenă a fost la vârsta de numai 4 ani jumătate, alături de Paul Ghentzer, pe Scena Operei. A jucat rolul copilului din Madame Butterfly de Puccini. Era clar un talent unic și irepetabil, pentru că mai târziu avea să-și dezvălui și dezvolte, pe rând, toate calitățile și abilitățile pe care le avea. Așadar, viața și activitatea ei arată cam așa: muzică, teatru, film, folclor, compoziție. Compozitorul George Grigoriu a numit-o un mit al muzicii ușoare, pentru că activitatea ei artistică a fost vastă și încă mai este; pentru că ce e frumos, rămâne frumos până la capăt și e nemuritor.
În anul 1960, la 10 iulie, Margareta Pâslaru apare în direct în emisiunea Toată lumea face sport, moderată de Valeriu Lazarov, interpretând piesa Piccolissima serenata, în limba italiană. Într-o altă emisiune, mai târziu, tot ea este cea care lansează piesa în limba română Pe aripa vântului, alături de Marina Voica. Obține, un an mai târziu, premiul 1 la un concurs orășănesc de artiști începători.
Nicolae Labiș – buzduganul unei generații
Mi se perindă în fața ochilor imagini tainice din trecut: un trecut care s-a dus și a apus. Îmi amintesc cum recitam cu lacrimi în ochi și noduri în gât, prin clasa a 8-a, la lecțiile de română, în fața clasei, versurile poetului meu preferat – Nicolae Labiș. ”Moartea Căprioarei” este, pentru mine, poate cel mai frumos cânt al existenței umane. Versurile atât pline de sensibilitate, de copilărie și maturitate în același timp, mă inspiră, mă duc cu gîndul la el, la cel care mi-a devenit poet la sufletului.
S-a stins din viață la vârsta fragedă de numai 21 de ani. În scurta lui viață, acesta a reușit să câștige inimile oamenilor prin sensibilitatea aparte de care a dat dovadă, prin talentul său unic și inegalabil. Născut în Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Suceava la 2 decembrie 1935 și decedat la 22 decembrie 1956 la București, Nicolae Labiș a învățat să scrie, să citească și să deseneze la doar 5 ani, pentru că era fiu de învățători (Eugen și Ana – Profira). Continuă să citești Nicolae Labiș – buzduganul unei generații