Cel mai iubit dintre pământeni – metafora unei vieți de om

marin-preda-114400l-poza
Sursa: www.cinemagia.ro

Toți trecem în viață, la un moment dat, prin momente grele, în care contemplăm asupra existenței umane, asupra iubirii, asupra umanului în general. Ne gândim la cine suntem, la ce facem, la oamenii care ne-au pășit în suflet și la cât de mult ne-au făcut unii să suferim.

Scris la persoana I, „Cel mai iubit dintre pământeni” este un roman care îmbină cu dibăcie toate aceste stări și trăiri și este un roman de succes al lui Marin Preda, scris în 3 volume, reprezentând o operă despre dragoste și viață, despre pasiune și realitatea uneori tristă, alteori atât de plină și fructuoasă.

Victor Petrini, personajul principal, este prezentat cititorilor drept un deținut, care inițial a fost asistent la o catedră a culturii și care își înșiruiește gândurile și trăirile, precum și viața lui până la acel moment. Este un text de tip memorialistic și cumva toți comentatorii au observat legătura strânsă dintre autorul romanului și personajul acestuia. Cu alte cuvinte, Victor Petrini ar fi un alter-ego al lui Marin Preda.

Memorii scrise în închisoare, gândurile împărtășite de Victor Petrini se delimitează în 3 categorii, din punctul meu de vedere: viață, iubire și politica acelor vremi, lucru care l-a durut pe personaj, l-a făcut să deteste acel regim și să se simtă constrâns. Iubirea în viața lui e de nelipsit, ca și în roman, de altfel, iar despre viață și aspectele ei, Petrini relatează de multe ori întâmplări care l-au marcat, împărtășește principii și valori în genere.

Petrini și toată povestea lui ar fi în roman două elemente fictive și chiar dacă coresponența dintre autor și personaj este una strânsă, totuși personajul creat este cumva imaginar, ca și toate evenimentele prin care trece, de altfel. Victor Petrini, deși se consideră un bărbat urât, are totuși câteva relații de dragoste: fete și, ulterior, femei care se îndrăgostesc de el. Cert este că fiecare poveste de iubire este trăită intens de către el, deși la un moment dat, este rănit și suferă.  Prima lui iubire este o fată simplă, Nineta Romulus, pe care o întâlnește în cârciuma ”Mama Răniților”, în vremea când era la liceu. Relația de dragoste nu durează prea mult, pentru că ea, fiind o fată cu puțin echilibru psihologic, dispare pur și simplu, iar Petrini se confruntă cu primul lui eșec în dragoste. Pe lângă asta, părinții lui (monteur la o fabrică de avioane și, respectiv, o femeie casnică și credincioasă, cu frică de Dumnezeu) îl ceartă și fac scandal din cauza faptului că Nineta avea o reputație mai proastă.

În studenție, Victor se îndrăgostește de Căprioara, care dispare și ea în împrejurări misterioase (ea fiind însărcinată cu altul decât personajul nostru, este susținută de către Petrini să facă avort , el o duce la ginecolog B, și din acel moment pierde orice legătură cu ea, presupunându-se că ea a murit din vina medicului, dar moartea ei este una misterioasă totuși, pentru că nimeni nu poate demonstra nimic, iar cadavrul ei nu poate fi găsit).

O a treia poveste de dragoste, cea mai complexă și mai chinuitoare. Matilda este fata de care Petrini se îndrăgostește orbește, iar cea de-a patra iubire devine Suzy, care apare instantaneu în viața lui Victor Petrini și care îi dă iluzia unei vindecări sufletești. Pentru Suzy, Petrini săvârșeșe o crimă și ajunge în pușcărie.

Trebuie să recunoaștem că în opera lui Preda, eseistica se îmbină perfect cu epica. Eseistica e o formă de exprimare a idelilor prin visare, prin recurgerea la naivitate chiar, iar epica este punctul forte al scriitorului, care denotă sugestivitate, expresivitate și originalitate.

Personajul, pe tot parcursul operei, vorbește mereu despre o tristețe a lui durută, despre nefericirea de care are parte pe pământ și așa, devine un povestitor al vieții lui, se plânge și își plânge neliniștile cititorilor.

Mi-l imaginez deseori pe Petrini cu lacrimi în ochi și cu o umbră pe obrazul lui șters; o umbră de dezamăgire și neîmplinire pe pământ. Îmi imaginez cât de greu e să-ți deplângi cu putere și tărie, durerile pe care le ai în suflet și să faci acest lucru în fața tuturor, cu sinceritate și devotament. Marin Preda a știut cel mai bine să facă acest lucru, prin personajul pe care l-a creat și a știut să se apropie subtil de sufletele cititorilor și să îi facă pe aceștia să aibă încredere în scrierile sale.

De aceea, sunt de părerea că „Cel mai iubit dintre pământeni” este o capodoperă de suflet, o mărturisire sinceră și impresionantă, un plâns al tristeților interioare, o metaforă a iubiri și a vieții omenești.

Maria Bocicov

 

Despre greșeală și puterea de a ierta

“Dumnezeu ne iartă pe noi… oamenii. Cine sunt eu să nu pot ierta?” (Alan Paton)

fata, umbra, ganduriA greși e uman, a ierta e divin, așa spune o zicală. Eu zic că a greși e normal și e un drept chiar. Fiecare are dreptul să greșească, pentru că așa învățăm. Învățăm pe propria piele, cum se zice. Unii însă fac abuz de acest drept. Greșesc intenționat sau greșesc mereu, fără să învețe nimic din asta. Or, nu cumva greșelile sunt menite să ne dea adevărate lecții de viață? Ba da, din greșeli învățăm, din experiențele pe care le trăim și din obstacolele cu care ne confruntăm.

Continuă să citești Despre greșeală și puterea de a ierta

Satul meu – leagănul meu de dor

Când mă uit spre satul meu, îmi văd copilăria ca într-o oglindă. Pe toate ulițele, pe toate câmpiile și pe toate dealurile lui aleargă ea, zveltă și neastâmpărată.

Iar el, ca un bunic sfătos, îi spune-n fiecare seară poveștile băștinașilor, îi îndulcește simțurile cu miros de liliac și îi veghează noapte de noapte somnul.

Imagine râul Răut

Pe stâncile seculare care au ținut piept atâtor vremuri de răstriște, stă satul meu frumos și drag. Stă mândru în zile de sărbătoare, când se prind flăcăii și fetele-n joc, iar în zi de muncă, clocotește de oameni ce aleargă în toate părțile. Care pleacă la câmp să cosească, care pleacă să prășească via, care zidește o casă, care văruiește pereții. Aici viața pulsează alert.

Continuă să citești Satul meu – leagănul meu de dor

Și soarele e singur

femeie, apusNorii fumurii și fioroși îmi apasă pe simțiri. Mi-e frig și frică. Unde e soarele?

E undeva sus, el cumva și-a atins idealul, sau poate ăsta e destinul lui, să trăiască veșnic același ideal? Un ideal de înălțare și vis. Dar până când?

Ne plângem de singurătate și cumva e vina noastră că ne limităm la acest lucru. Ne plângem, dar câți dintre noi și-au făcut curaj să plece în lume în căutarea iubirii? Câți dintre noi s-au aventurat spre a-și găsi jumătatea? Ca să nu fii singur, trebuie să cunoști oameni, mulți, mereu, cărora să le dai o șansă să te cunoască pe tine, cel adevărat și apoi, la rândul tău, să-ți deschizi și tu inima și să-ți dai și ție șansa să-i cunoști îndeaproape.

Continuă să citești Și soarele e singur

Iubesc: și flori și ochi și buze(III)

„Dacă oferi dragoste, frumusețea va crește și toate acestea pentru că dragostea este frumusețea sufletului” – Sfantul Augustin

carte, copac, taramIubesc cărțile: aceste uși către noi tărâmuri, pe care pășesc cu speranța unui nou început; tărâmuri pe care calc cu voință și încredere și cu dorința de a învăța lucruri noi. Iubesc mirosul de carte proaspăt ieșită de sub tipar; cărțile sunt o parte din mine, pentru că ele îmi oferă șansa de a trăi mai multe vieți și îmi oferă speranță. Dar oare poți trăi fără speranță?

Iubesc prietenii, cei care te părăsesc când ți-e mai greu. Da, îi iubesc pentru lecția importantă pe care mi-au dat-o, pentru că așa am învățat să lupt singură. Îi iubesc și pe cei care mi-au înfipt cuțite în spate, acum în locul rănilor au crescut flori și miresme dulci îmi împrospătează sufletul. Dar cel mai mult îmi iubesc prietenii sinceri, care-mi zic adevărul, chiar dacă doare, pentru că știu că-mi vor binele și că sunt acolo pentru mine, orice ar fi și că mă încurajează, mă susțin, luptă alături de mine. E mare noroc în viață să ai un prieten la care să alergi cu părul vâlvoi și cu ochii roșii de plâns și să știi că nu te judecă, și-ți oferă umărul lui și nu te lasă să pleci până nu-ți alungă fricile și necazurile. Mare noroc! Unii oameni trăiesc o viață întreagă fără a avea un prieten drag inimii, dar vorba aia: „Viața e prea dură ca să nu ai un prieten bun lângă tine.”

prietene, viata

Iubesc ochii, pentru că ei sunt adevărata oglindă a sufletului; ochii mei și ai altora. Ochii mei – pentru că datorită lor pot vedea frumusețea din jur și ochii altora, pentru că privindu-i, mă îndrăgostesc;  privindu-i, mă văd pe mine în ei, mică, o reflecție ciudată, dar sunt eu. Iubesc ochii mamei, care împrăștie lumină, lumină care ajunge chiar și în locurile cele mai întunecate ale sufletului meu.

imbratisareIubesc buzele și spațiul dintre ele prin care se scurg, la rând, cuvinte. Mai cu seamă iubesc buzele atunci când se lipesc și se dezlipesc tainic pentru a rosti cuvinte frumoase, cuvinte dulci.

Iubesc îmbrățișările, mai ales cele sincere, pe care le-am așteptat demult, pe care le primesc cu voie bună, bucurându-mă ca un copil; și cele pe care le ofer, cu putere și sinceritate.

Iubesc privirile, mai ales cele tainice. Acele priviri de „hai la mine”, „sunt mândru de tine”, „cât mă bucur că exiști„, sau „îmi ești dragă”. Ce poate fi mai frumos decât un om care te privește cu sinceritate?

Iubesc fluturii care zboară pe lângă mine. Fiecare mișcare efemeră pe care o fac din aripile lor arse de soare îmi ajunge instantaneu la ureche, ca un ultrasunet, menit să-mi amintească că sunt aici, sunt vie, exist, trăiesc, respir.

fata, campIubesc să alerg prin câmp, pe dealuri, pe văi, prin flori de câmp, să alerg până mă dor picioarele, până nu mai pot și mă întind pe jos, pe iarba moale; cu privirea în sus, la cer. Și îmi place să stau așa, până apune soarele și devine întuneric, tot cu privirea în sus, la stelele care par a fi tot mai aproape de mine, de respirația mea. Mii de gânduri îmi roiesc prin minte atunci și mă uit la cer și mă simt mai aproape de el, de eternitate, de Dumnezeu.

Și da, ca toți oamenii am momente când devin tristă și mă gândesc că viața e complicată, dar sunt gânduri de moment și recunosc, viața e frumoasă și o iubesc din adâncul sufletului meu, pentru că mi s-a dat odată și nu știu ce am făcut ca s-o merit, dar o prețuiesc, o am, îmi aparține, e un dar scump, cel mai frumos pe care l-aș fi putut primi vreodată.  Mi-e drag să trăiesc, mi-e dragă viața!

Maria Bocicov

Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim

desert_saharaSe spune că viața este o zebră nu din cauza repetării binelui și a răului, ci din pricina oscilării zilei cu noaptea. Bine, poate mai mult din perspectiva unui optimist.

Viața e o calamitate artificială, întrucât e a omului. El își ridică scara, el o urcă, el o „blenduiește”… Viața e o capcană frumoasă, e o carte al cărei drept de autor Dumnezeu ni-l rezervă nouă. Așadar, fiecare dintre noi are un pix, o pensulă, un șevalet, o paletă, pentru a-și începe „redactarea și colorarea” propriului său… pustiu.

În opinia mea, omul e o mică paranteză a Universului… neînchisă. Pustiul, nu Sahara sau Kalahari,… e imens, asta chiar dacă omul e o creatură microscopică pe lângă acesta.

Dar, independent de toate, scopul primar al fiecăruia dintre noi e Oaza; Crearea Oazei – moment confundabil, și pe bună dreptate, cu descoperirea a ceea ce Mihai Eminescu numește ataraxie.

Continuă să citești Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim

Vernisaj al artei adolescentine – o frumusețe revigorantă

Vernisaj de arta Astăzi am avut ocazia să particip la un eveniment extrem de interesant. O expoziție de artă cu picturi și sculpturi realizate de elevii din clasa a 12-a ai Colegiului Național de Artă „George Apostu”.

Tinerii învățăcei care studiază în cadrul profilelor de arte plastice, ne-au onorat cu o parte din talentul lor.

Elementul predominant al expoziției a fost feminitatea în toate formele ei frumoase.

Continuă să citești Vernisaj al artei adolescentine – o frumusețe revigorantă

Ion Creangă – povestitorul copilăriei noastre

Ion Creangă
Ion Creangă / Vezi sursa aici !

Ion Creangă este unul din scriitorii clasici ai literaturii române. Acesta s-a născut la data de 1 martie 1837 la Humulești și a decedat la Iași pe 31 decembrie 1889. Scriitorul însuși mărturisește copilăria sa prin opera consacrată Amintiri din copilărie.

Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea este veselă şi nevinovată şi drept vorbind, acesta-i adevărul. (Ion Creangă)

Continuă să citești Ion Creangă – povestitorul copilăriei noastre