Arhive suflet - Revista EduSoft

Sărbătorile de Paște – tradiții pentru trup și suflet

Sărbătoarea de Paște este cea mai mare sărbătoare a românilor creștini. În cadrul acestei sărbători sfinte, oamenii laudă Învierea lui Hristos. Sărbătoarea Învierii își are etimologia în cuvântul ebraic pesah care înseamnă trecere. Trecerea lui Iisus Hristos din moarte în nemurire, și după al cărui model creștinii cred că vor învia la următoarea venire a lui Hristos.

Această sărbătoare implică un set de obiceiuri și tradiții care individualizează și crează un specific în calendarul românilor. Pregătirile pascale inițiază obiceiuri încă de la lăsatul secului, dar în rândurile de mai jos vom vorbi exclusiv despre obiceiurile la români care au loc în pragul Învierii și după.

Continuă să citești Sărbătorile de Paște – tradiții pentru trup și suflet

Cititul: un hobby pe care îl poți lua cu tine oriunde

,,Dacă nu îți place să citești înseamnă că nu ai găsit cartea potrivită.” spune J. K. Rowling. Cititul reprezintă o activitate prin care ne putem desprinde pentru o perioadă de timp de monotonia, stresul și oboseala pe care le resimțim din ce în ce mai mult în fiecare zi. Ne ajută să uităm de probleme și să explorăm o nouă lume imaginară.

„Niciodată doi oameni nu vor citi la fel una şi aceeaşi carte.”

Din păcate, putem observa că din ce în ce mai puține persoane aleg să citească o carte în timpul liber. De ce se întâmplă acest lucru? Deseori, pentru că le impunem copiilor de la vârste foarte mici ce să citească. Crescând, aceștia asociază cititul cu o activitate care le este impusă, cu o obligație. Pe când cititul ar trebui să reprezinte pentru ei o plăcere. Cu toții ar trebui să facem tot ce ne stă în putință pentru a le trezi interesul și să îi motivăm să citească.

Continuă să citești

Avem nevoie de ploaie ca să ştim că Dumnezeu nu ne-a uitat

Iubesc ploaia. De ce-mi place aşa mult?

Pentru că mă energizează, îmi picură în suflet linişte, îmi răsfaţă simţurile cu arome proaspete şi curate, chiar reci uneori, şi-mi oferă lungi momente de meditare.

Şi când te gândeşti că Dumnezeu ne iubeşte atât de mult, încât le-a aranjat pe toate atât de bine, căci atunci când ne trimite ploaie, taie setea pământului, dar odihneşte şi mâinile bătătorite de atâta muncă ale ţăranului, pe care-l mai ţine niţel cuminte în casă.

E o binecuvântare cerească această boare de Speranţă, căci ploaia nu cade când vrem noi, ci când glasul pământului strigă însetat spre cer sau când rugile noastre ajung să bată insistent la porţile lui.

Are ceva magic în el acest fenomen, nu ştii când vine să-ţi spele fruntea brăzdată de griji, dar nici când vrea să plece în fugă mare. Uneori ne anunţă că are să vină, dar vântul îi împrăştie norii şi el se lasă aşteptat.

Continuă să citești Avem nevoie de ploaie ca să ştim că Dumnezeu nu ne-a uitat

Aș vrea să fiu acolo unde mi-i gândul

Răsună un clopot în mine.

Epigonii gândurilor mele trezesc fiarele pe care prezența ei le îmblânzea. A nu se nega vreodată existența acestor fiare. Or ele sunt omniprezente în mintea noastră.

Și doar ceva (ah, cât de vag sună acest ceva) tulbură apele.

Cât de dor mi-i de omul care mă iubește mai mult decât mă iubesc eu? Oceanic!

Căci gândul mi-i la mama, vreau să fiu acolo unde-i el.

De-un ceas trec cinci minute. Se cheltuie și parcă nu. Se scurg și se adună la loc. Dar ea îmbătrânește. Și cu fiecare rid devine mai mamă decât e. Pentru că mă aflu în fața unui punct mizerabil care îmi învie imposibilitatea de a alege între două lucruri: unul important și altul inevitabil. În ambele cazuri sunt eu. Și-n ambele-s puternică. Pe una o va ucide decizia clipei. Dar nu sunt sigură de victoria permanentă a uneia: își vor pasa una alteia regele.

Continuă să citești Aș vrea să fiu acolo unde mi-i gândul

Despre încredere

De ce să nu.

Pentru că ne naștem singuri și murim singuri. Iar încrederea, dacă nu e, atunci trebuie să fie ca un chibrit: mică, ireversibilă, care oferă doar o șansă.

De ce să da? Pentru că e… mic:

Un chibrit e mic, deoarece producerea acestuia presupune sacrificare forestieră. Analogic, încrederea e o parte din ființă, o parte care se sacrifică și ea.

A doua… pentru că e… ireversibil:

Ce inspirată a fost Providența. Dacă un chibrit ar fi ignifug, în primul rând, nu am avea acces la foc; asta ar însemna ca acesta să nu ardă, adică să nu folosească la nimic. La nimic bun. Încrederea, precum chibritul, odată „ars”, odată profitând în mod parșiv de aceasta, la el nu te mai poți întoarce. Ai avea tu acces, dar doar până la mine. Mai departe nu.

Continuă să citești Despre încredere

Nostalgie de toamnă

Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă! (Nichita Stănescu)

Pisica îmi toarce leneș lângă picior. Îmi mai aruncă câte o privire somnoroasă și apoi se ghemuiește lângă mine. Eu mai sorb o gură din ceaiul meu de mentă și privesc orizontul, apoi cerul, apoi îmi arunc privirea în gol; aștept să treacă un vis pe sub ochii mei, ca să mi-i trezească.

O frunză uscată se desprinde din copacul de la poartă, apoi încă una și încă una… Se aștern obosite la pământ, de parcă acolo vor să ajungă, de parcă pământul le aștepta demult, de parcă nu mai simt nici lipsa ramului, de parcă s-au îndrăgostit și s-au sacrificat. Se aștern și-și odihnesc rămășițele de fibră.

Continuă să citești Nostalgie de toamnă

Poveste despre speranță

Era vară când inima mi-a fost ruptă în bucăți, fără voia mea. A fost lăsată pe un câmp, părăsită și uitată de lume. Ploi puternice mi-au udat-o și mi-au spălat rănile și mi-au atins cicatricile; soarele a încălzit-o cu putere, flori albastre au crescut în jurul ei, triluri de păsări au cântat pe lângă ea și… nimic, inima mea zăcea fără viață într-un câmp de la marginea existenței mele. Tot ce avea la ea era Speranța.

Vara a trecut în grabă și odată cu ea s-a dus și verdele câmpului, și strălucirea soarelui, și ploile calde de vară, și cerul senin, și tot optimismul din jurul inimii mele. Un vânt puternic a bătut și a doborât florile la pământ, a scuturat frunzele de pe copaci, a adus vreme posomorâtă de toamnă și o nostalgie fără de seamăn s-a așezat peste inima frântă. Frunze aurii au căzut peste ea, au făcut covor călduț și nimic… inima nu respira, nu dădea niciun semn de viață. Dar Speranța continua să aibă grijă de ea.

Continuă să citești Poveste despre speranță

Nicolae Labiș – buzduganul unei generații

Mi se perindă în fața ochilor imagini tainice din trecut: un trecut care s-a dus și a apus. Îmi amintesc cum recitam cu lacrimi în ochi și noduri în gât, prin clasa a 8-a, la lecțiile de română, în fața clasei, versurile poetului meu preferat – Nicolae Labiș. ”Moartea Căprioarei” este, pentru mine, poate cel mai frumos cânt al existenței umane. Versurile atât pline de sensibilitate, de copilărie și maturitate în același timp, mă inspiră, mă duc cu gîndul la el, la cel care mi-a devenit poet la sufletului.

S-a stins din viață la vârsta fragedă de numai 21 de ani. În scurta lui viață, acesta a reușit să câștige inimile oamenilor prin sensibilitatea aparte de care a dat dovadă, prin talentul său unic și inegalabil. Născut în Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Suceava la 2 decembrie 1935 și decedat la 22 decembrie 1956 la București, Nicolae Labiș a învățat să scrie, să citească și să deseneze la doar 5 ani, pentru că era fiu de învățători (Eugen și Ana – Profira). Continuă să citești Nicolae Labiș – buzduganul unei generații