Viața e un amalgam de trăiri, ce au un scop precis: acela de a ne face să evoluăm sau să cădem de pe piedestalul pe care eram poziționați la un moment dat. În fiecare zi ne întâlnim cu situații inedite care depind în totalitate de priceperea noastră de a le controla și de a învăța. Fiecare lucru care ni se întâmplă are menirea de a ne contura noi perspective, de a ne maturiza și de a picta viața în noi culori.
Totul a început cu ideea de a obține o bursă erasmus. Cât ai zice pește examenul a fost dat și trecut, biletele de avion au fost cumpărate și iată-mă ajunsă în orașul Poznan, din vestul Poloniei. Ce e dificil când ajungi pe meleaguri străine? Să zicem acomodarea, care diferă de la o persoană la alta. Poate să dureze o săptămână, două sau toată șederea ta acolo. Dar dacă nu vrei să-ți irosești una dintre cele mai importante experiențe din viața ta, ia-ți inima în dinți și lasă-te purtat de necunoscut. Continuă să citești Poznan – o a doua casă
Toți trecem în viață, la un moment dat, prin momente grele, în care contemplăm asupra existenței umane, asupra iubirii, asupra umanului în general. Ne gândim la cine suntem, la ce facem, la oamenii care ne-au pășit în suflet și la cât de mult ne-au făcut unii să suferim.
Scris la persoana I, „Cel mai iubit dintre pământeni” este un roman care îmbină cu dibăcie toate aceste stări și trăiri și este un roman de succes al lui Marin Preda, scris în 3 volume, reprezentând o operă despre dragoste și viață, despre pasiune și realitatea uneori tristă, alteori atât de plină și fructuoasă.
Victor Petrini, personajul principal, este prezentat cititorilor drept un deținut, care inițial a fost asistent la o catedră a culturii și care își înșiruiește gândurile și trăirile, precum și viața lui până la acel moment. Este un text de tip memorialistic și cumva toți comentatorii au observat legătura strânsă dintre autorul romanului și personajul acestuia. Cu alte cuvinte, Victor Petrini ar fi un alter-ego al lui Marin Preda.
Memorii scrise în închisoare, gândurile împărtășite de Victor Petrini se delimitează în 3 categorii, din punctul meu de vedere: viață, iubire și politica acelor vremi, lucru care l-a durut pe personaj, l-a făcut să deteste acel regim și să se simtă constrâns. Iubirea în viața lui e de nelipsit, ca și în roman, de altfel, iar despre viață și aspectele ei, Petrini relatează de multe ori întâmplări care l-au marcat, împărtășește principii și valori în genere.
Petrini și toată povestea lui ar fi în roman două elemente fictive și chiar dacă coresponența dintre autor și personaj este una strânsă, totuși personajul creat este cumva imaginar, ca și toate evenimentele prin care trece, de altfel. Victor Petrini, deși se consideră un bărbat urât, are totuși câteva relații de dragoste: fete și, ulterior, femei care se îndrăgostesc de el. Cert este că fiecare poveste de iubire este trăită intens de către el, deși la un moment dat, este rănit și suferă. Prima lui iubire este o fată simplă, Nineta Romulus, pe care o întâlnește în cârciuma ”Mama Răniților”, în vremea când era la liceu. Relația de dragoste nu durează prea mult, pentru că ea, fiind o fată cu puțin echilibru psihologic, dispare pur și simplu, iar Petrini se confruntă cu primul lui eșec în dragoste. Pe lângă asta, părinții lui (monteur la o fabrică de avioane și, respectiv, o femeie casnică și credincioasă, cu frică de Dumnezeu) îl ceartă și fac scandal din cauza faptului că Nineta avea o reputație mai proastă.
În studenție, Victor se îndrăgostește de Căprioara, care dispare și ea în împrejurări misterioase (ea fiind însărcinată cu altul decât personajul nostru, este susținută de către Petrini să facă avort , el o duce la ginecolog B, și din acel moment pierde orice legătură cu ea, presupunându-se că ea a murit din vina medicului, dar moartea ei este una misterioasă totuși, pentru că nimeni nu poate demonstra nimic, iar cadavrul ei nu poate fi găsit).
O a treia poveste de dragoste, cea mai complexă și mai chinuitoare. Matilda este fata de care Petrini se îndrăgostește orbește, iar cea de-a patra iubire devine Suzy, care apare instantaneu în viața lui Victor Petrini și care îi dă iluzia unei vindecări sufletești. Pentru Suzy, Petrini săvârșeșe o crimă și ajunge în pușcărie.
Trebuie să recunoaștem că în opera lui Preda, eseistica se îmbină perfect cu epica. Eseistica e o formă de exprimare a idelilor prin visare, prin recurgerea la naivitate chiar, iar epica este punctul forte al scriitorului, care denotă sugestivitate, expresivitate și originalitate.
Personajul, pe tot parcursul operei, vorbește mereu despre o tristețe a lui durută, despre nefericirea de care are parte pe pământ și așa, devine un povestitor al vieții lui, se plânge și își plânge neliniștile cititorilor.
Mi-l imaginez deseori pe Petrini cu lacrimi în ochi și cu o umbră pe obrazul lui șters; o umbră de dezamăgire și neîmplinire pe pământ. Îmi imaginez cât de greu e să-ți deplângi cu putere și tărie, durerile pe care le ai în suflet și să faci acest lucru în fața tuturor, cu sinceritate și devotament. Marin Preda a știut cel mai bine să facă acest lucru, prin personajul pe care l-a creat și a știut să se apropie subtil de sufletele cititorilor și să îi facă pe aceștia să aibă încredere în scrierile sale.
De aceea, sunt de părerea că „Cel mai iubit dintre pământeni” este o capodoperă de suflet, o mărturisire sinceră și impresionantă, un plâns al tristeților interioare, o metaforă a iubiri și a vieții omenești.
Avea să fie prima oară când plecam singură să locuiesc în altă țară, așa că teama a dominat permanent curiozitatea. În cele din urmă am renunțat la vânătoarea de curaj și am plecat la drum ca Alice în Țara Minunilor. Mă hotărâsem să abordez „minunile” pe măsură ce apăreau, fără să mă mai stresez dinainte.
Deoarece urma să fie prima colaborare între Universitatea “Vasile Alecsandri” din Bacău și Universitatea Pardubice, ce avea să-mi fie gazdă gazdă, am pășit într-un necunoscut absolut. Eu eram cea care avea să descopere cum stau lucrurile acolo. Chiar daca auzisem numai povești frumoase despre Erasmus, această laudă continua mă făcea să mă îndoiesc. Suna „prea frumos ca sa fie adevărat”, sigur exista si o parte negativa pe care aveam să o descoperim ulterior. Prin urmare, am pus răul în față, ca să nu mă ia prin surprindere, însă tocmai de surprize am avut parte. Mai exact, mă așteptam să găsesc Iadul, dar am găsit Paradisul.
Nu cred că există student Erasmus care să spună că e mai bine la facultate în țara lui. Indiferent de loc, Erasmus e ca o bulă de săpun care te separă de viața reală, atât pe plan profesional, cât și personal. Acolo trăiești un vis lipsit de griji, de care poți doar să te bucuri, căci studiul, care în timp ce-ți pregătești în țară documentele, vine pe primul loc în lista priorităților, trece la coadă când ajungi la destinație. Descoperi că Erasmus nu înseamnă să stai închis în bibliotecă, cu nasul în cărți, ci să ieși cât mai mult afară, cu ochii pe oameni și locuri noi. E o experiență de studiu, dar mai corect spus, e o experiență de viață, la sfârșitul căreia pleci cu mai multă experiență decât ai fi acumulat în ani întregi de stat acasă. Deviza studenților care trăiesc așa ceva este „Once Erasmus, forever Erasmus!”. Ea vine însoțită de o sfântă regulă: what happens in Erasmus, stays in Erasmus. Semn ca ești liber să faci de toate, fără să te izbești de prejudecăți.
Într-o altă ordine de idei, făcând o comparație obiectivă între țara noastră și Republica Cehă, cuvântul cheie este „organizare”. Ei o au din plin, noi avem carențe. De exemplu, experiența de studiu de care am avut parte m-a făcut să simt ca anii mei de școala au fost un haos supraaglomerat de cerințe, care-mi sugruma timpul liber. In semestrul petrecut acolo am văzut că lucrurile pot sta și altfel. Nu e de mirare că studenții cehi se prezintă constant, bine pregătiți și în număr mare la cursuri și seminarii, din moment ce materia pe care o studiază este organizată eficient, atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ, iar accesul la materialele de studiu presupune minimum de efort (daca se poate numi efort faptul că ai totul gratuit, online).
Înainte de această experiență, nu îmi doream să plec din țara mea, de teamă că nu mă pot descurca singura intr-un loc străin. De fapt, nici nu-mi doream să plec cu Erasmus, dar m-am lăsat influențată de cei care au crezut în mine și m-au împins de la spate, cum s-ar zice. Acum, însă, am văzut că se poate și am prins gustul călătoriilor, așa că, mai mult decât să mă întorc, îmi doresc să cunosc locuri noi și să am parte și de alte experiențe în diferite țări. Nu mi-am fixat țelul de a mă stabili definitiv peste hotare, consider ca poți trăi bine și aici daca ai un job care te satisface. Viața este oricum atât de imprevizibilă…
Dacă nu ești hotărât să te avânți în această aventură, fă-ți o idee în urma a ceea ce-am trăit eu în Pardubice. Imaginează-ți că pleci singur pentru 5 luni într-o țară străină, cu bani suficienți în buzunar, locuind într-un cămin cu 11 etaje, plin de studenți veniți din toate colțurile lumii. Nu-mi ajunge timpul să povestesc aici cele mai frumoase amintiri din viața mea, care pot deveni și ale tale!
Îmi vin versuri în minte când mă gândesc la anii de student. . Eu încă nu știu. Student? A fi sau a nu fi? Mi s-a-ntâmplat. Numai că n-a fost un act inopinat, ca să ne înțelegem! Adevărat, alegem să fim studenți, dar nu toți au șansa aceasta. E momentul acela când, dacă atingi o oarecare vârstă (19 ani, de regulă), trebuie să iei o hotărâre, una definitivă. Pentru că acei 3-5 ani, atât cât, în medie, ești student, îți marchează viitorul sau, mai bine zis, constituie apanajul a tot ceea ce ulterior numim – și ne place chiar – carieră, familie.
Cred că percepţia raţională primează în faţa celei sentimentale atunci când vine vorba de înţelesul lexemului „student”. Înainte ca acestea să finalizeze într-o viziune unitară, lucrurile arătau cam așa:
„Creierul: Păi, înțeleg, voi avea multe teme de făcut, bătăi de cap, situații stresante, dar voi fi mai matură și voi face față.
Inima: În sfârșit (un sfârșit abia la început 🙂 ) voi fi liberă, fără a mai resimți vreo constângere!”
Acum, când experimentez această etapă, am căpătat o anumită conştiinţă: avem șansa să ne facem griji și s-o facem pe preocupaţii mai des decât în restul timpului, însă acești ani puțini sunt aceia care ne preschimbă. E punctul de la care, plecând, ajungi în vârful săgeții. Acest principiu e oarecum legat de întrebarea: Cum să mănânci un elefant? Răspunsul este să-l tai în bucăți mici. Păi, la fel se întâmplă și în cazul stabilirii unui scop grandios. Astfel, ca să atingi zenitul în drumul tău profesional – ceea ce prezintă un țel uriaș – se impune necesitatea de a-l împărți în alte scopuri, mai mici. Iar asta presupune adaptarea la un context existenţial nou: căminul studențesc să-ți devină casă, săritul peste micul-dejun să prezinte o deprindere imperceptibilă, iar prânzul frugal să devină de departe obişnuinţă relativă. La superlativ pot aprecia doar latura care nu-mi permite să mă transform: în trei ani de studii reușești să cunoști oameni care să-ți populeze orașul lăuntric.
Nu știu dacă aș avea vreun motiv ca să renunț la facultate, la viața de student, dar cu siguranță am alte o sută de motive pentru care aș alege drumul acesta. De ce? Păi, e ca și cum l-aș întreba pe Dumnezeu de ce a ales verdele pentru natură. Pentru că e frumos!
A fi student înseamnă a-ți face din stres un mod de viață. Dar nu e placebo sau Sindrom Stockholm. E o alternativă. Şi încă una frumoasă!
Viața e un amalgam de trăiri, ce au un scop precis: acela de a ne face să evoluăm sau să cădem de pe piedestalul pe care eram poziționați la un moment dat. În fiecare zi ne întâlnim cu situații inedite care depind în totalitate de priceperea noastră de a le controla și de a învăța. Fiecare lucru care ni se întâmplă are menirea de a ne contura noi perspective, de a ne maturiza și de a picta viața în noi culori.
Avea să fie prima oară când plecam singură să locuiesc în altă țară, așa că teama a dominat permanent curiozitatea. În cele din urmă am renunțat la vânătoarea de curaj și am plecat la drum ca Alice în Țara Minunilor. Mă hotărâsem să abordez „minunile” pe măsură ce apăreau, fără să mă mai stresez dinainte.
