Credem adesea că pentru a vedea locuri uimitoare este nevoie să parcurgem sute sau poate chiar mii de kilometri, ceea ce nu e neapărat greșit. Însă, câteodată, minunile se află în jurul nostru, așteptând să fie descoperite. Dincolo de centre turistice care și-au dezvoltat în timp caracterul de destinații menite să ofere vizitatorilor o experiență completă și modernă, există și acele locuri care își păstrează farmecul și oferă celor care ajung acolo o lecție de istorie, făcând legătura între epoci. Un astfel de loc este și Golful Kotor – minunea până ieri nedescoperită a Muntenegrului.
O călătorie în Golful Kotor oferă turiștilor șansa de a păși pe meleaguri locuite încă din Antichitate. De altfel, întreaga zonă a golfului este inclusă în patrimoniul mondial UNESCO. Orașele medievale Kotor, Risan, Tivat și Perast sunt locuri de o frumusețe specială, ele aflându-se la granița dintre culturi și fiind influenţate de mai multe stiluri arhitectonice.
Poetul latin Ovidiu spunea că arta minte prin propriile ei ornamente. Există astfel locuri care, deși bogate în clădiri impresionante și în obiecte de artă, se îndepărtează de esență și esențial. Însă, anumite destinații reușesc să uimească prin simplitate și prin tradiția lor. Sulmona, orașul natal al lui Ovidiu, este un loc pitoresc unde tradiția se întâlnește cu arta, dând naștere unei destinații deosebite.
Orașul Sulmona se află la câteva ore de mers cu trenul față de capitala Italiei. Priveliștea de pe drum te încântă peisaje montane cum nu mai găsești nicăieri altundeva. Cea care te întâmpină atunci când cobori din tren este micuța gară din Sulmona care, la fel ca întreg orașul, a reușit să-și păstreze farmecul vremurilor de altădată. Istoria acestui loc este extrem de bogată, deși vorbim de o așezare relativ mică în raport cu marile orașe ale Italiei. Oraș de provincie în perioada antică, Sulmona a fost în pericolul de a dispărea în întregime atunci când în zonă a avut loc un mare cutremur, în 1706. De altfel, există și astăzi câteva biserici în apropierea cărora accesul este restricționat, întocmai fiindcă fundația lor a fost slăbită de mișcările tectonice. Atunci, în secolul XVIII, orașului i-a fost dată înfățișarea pe care o putem admira și astăzi: fațade ornamentate în cel mai pur stil baroc. În perioada modernă, Sulmona a avut un rol strategic în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind ținta atacurilor aeriene.
În mod normal, diminețile înnorate mă întristează peste măsură. Însă o anumită dimineață, deși înnorată, a fost un prilej de bucurie pentru mine: am mers la muzeul de artă ca să-mi dau întâlnire cu toate culorile lumii. Muzeul de artă este locul perfect pentru o vizită matinală, atunci când viața sau vremea de afară sunt gri, atunci când cafeaua nu te conectează la ceea ce este în jur sau chiar atunci când ți-e dor să vezi o operă de artă. Dar, inevitabil apare întrebarea: de aș merge la un muzeu de artă?
În studiul său, Civilizing Rituals, Carol Duncan susţine că muzeul are înainte de toate un rol civilizator. A fi într-un muzeu nu îţi permite să te comporţi oricum – nu poţi atinge exponatele, nu poţi mânca şi nici fugi prin galerii. Plus că dispunerea obiectelor expuse, de exemplu tablourile dintr-o expoziţie, sunt gândite după un principiu ordonator, anume creat pentru a transmite un mesaj clar publicului. Însă, dincolo de noţiuni formale, muzeul este o stare în sine. Atmosfera tăcută lasă tablourile să vorbească mai bine, iar atunci când te confrunți cu un tablou, măreția lui te copleșește. Și asta se întâmplă pentru că tablourile transcend timpul: ceea ce tu privești astăzi, a mai fost privit cu secole în urmă și va continua să fie admirat mulți ani la rând. Dacă tablourile ar putea vorbi, ar spune sute, mii de povești – nu vedem noi lucrări într-o viață care să ajungă la numărul privitorilor pe care îi întâmpină tablourile. Nici nu ne dăm seama ce fenomen miraculos este un muzeu de artă, de caracterul său care face timpul să stea pe loc, ba chiar îl dizolvă.
Atunci când privești un tablou, se poate întâmpla să treci printr-o stare de șoc emoțional. În cazul unora, emoția se exteriorizează prin lacrimi sau tristețe, dar există și cazuri când vizitatorii au leșinat sau au avut un atac de panică în galeria de artă. Acest lucru se întâmplă, deoarece un tablou nu e pur și simplu un desen colorat, e o sursă uriașă de informații, de culori care dau peste cap pentru câteva secunde mintea umană. Se spune că creierul nostru are nevoie de câteva minute pentru a se obișnui cu un tablou, dar când intervine și factorul emoție personală, lucrurile se complică.
Intrigată de faptul că tablourile ne pot influența emoțional, am decis să vizitez secția de artă a Palatului Culturii din Iași. Expoziția permanentă de acolo cuprinde opere din perioada modernă a picturii românești. Vizitatorii au ocazia de a viziona lucrări cunoscute ale marilor pictori români: de la Tonitza la Nicolae Grigorescu, de la Octav Băncilă la Ștefan Luchian sau Theodor Pallady. Cu alte cuvinte, locul perfect pentru a experimenta teoria impactului emoțional al operelor de artă asupra privitorului.
De când am pășit în prima sală a muzeului, m-am simțit ca și cum aș fi trecut pragul într-o altă lume. Zeci de personaje mă priveau din pânze care au supraviețuit timpului – se spune adesea că dacă un artist te înfățișează în opera sa, atunci nu poți muri niciodată și acest lucru e cum nu se poate mai adevărat. Când privești toate figurile efemere care au devenit nemuritoare prin simple tușe de pensulă, nu poți să nu te întrebi ce poate fi mai măreț decât arta. Nicio reproducere dintr-un album nu poate reda strălucirea pânzei pictate, urmele de pensulă și anumite jocuri de nuanță și umbră.
… strălucirea pânzei pictate, urmele de pensulă și anumite jocuri de nuanță și umbră.
Revenind la experiența mea de la muzeu, pot să vă spun că ceea ce spun teoreticienii artei este perfect adevărat, iar momentul în care m-am convins de asta a fost absolut unic. Uitându-mă la diferite tablouri, m-am întors pentru o secundă și m-am uitat în spatele meu. Ceea ce am văzut mi-a tăiat respirația. Nu știu despre voi, dar mie mi-a plăcut întotdeauna Tonitza. Tablourile lui sună la o coardă specială din inima mea, dar cel mai mult de la el îmi place un tablou relativ mic, aproape necunoscut: Cina copiilor. Ei bine, acesta era tabloul pe care l-am văzut când m-am întors: era expus într-un colț, aproape de nevăzut. Emoția care m-a cuprins a fost uimitoare, nu-mi venea să cred că tabloul pe care îl admirasem atâta timp într-un album de artă era chiar în fața mea. Culorile pastelate, personajele tabloului, atmosfera lui m-au copleșit.
Nicolae Tonitza – Cina copiilor
Așadar, arta intră în relație cu noi, atât din punct de vedere estetic, cât și din punct de vedere al emoțiilor și trăirilor. Deși suntem acolo, pe pânză, noi nu suntem artă, căci nu suntem perfecți. De aceea este atât de necesar să privim un tablou față-n față: pentru că ne aduce aminte de noi. Dar nu trebuie să mă credeți pe cuvânt. Data viitoare când treceți pe lângă un muzeu sau o galerie de artă, luați-vă un răgaz și intrați: s-ar putea să vă întâlniți cu noul vostru pictor sau tablou preferat – s-ar putea chiar să vă reîntâlniți cu voi înșivă.
… şi se numeşte Ivan, ar fi putut continua titlul de mai sus. Se spune că nimic nu e mai dificil pentru un regizor decât alegerea unui copil drept protagonist. Însă, Andrei Tarkovski reuşeşte într-un mod aparte să pună pe umerii unui băieţel blond şi cu pistrui întreaga dramă a războiului.
Afiș publicitar „Copilăria lui Ivan”
Copilăria lui Ivan (1962) a fost primul lungmetraj al autorului de film rus, pelicula care i-a adus recunoaşterea mondială. Aparent, subiectul filmului urmăreşte un fir simplu: Ivan, un băiat orfan, ajunge cercetaş pe front şi are parte de un sfârşit tragic. Ceea ce adaugă profunzime filmului este implicaţia morală, faptul că obiectivul nu surprinde doar ceea ce trăieşte protagonistul, ci şi ceea ce gândeşte, îşi imaginează şi visează.
În evoluţia lui Tarkovski ca regizor de film, Copilăria lui Ivan reprezintă un fenomen singular. Dacă în Călăuza (1979), film care explorează dorinţa omului de a dobândi ceva mai presus de el, într-o lume în care cunoaşterea trebuie ghidată de o călăuză, precum şi în alte filme, Tarkovski explorează posibilităţi externe realităţii, plasând acţiunea în spaţii ficţionale, Copilăria lui Ivan are un suflu realist, bine ancorat în contemporaneitatea lui Tarkovski. Cu acest film, regizorul rus nu caută să provoace mintea publicului, ci să sondeze în sufletul acestuia.
Simbolistica lungmetrajului
Calul înconjurat de mere, secvență din film
Copilăria lui Ivan este construit pe baza unor simboluri şi a unor imagini numite de Tarkovski imagini ale fericirii. Fie că este vorba de un cal înconjurat de mere pe o plajă, fie că asistăm la o scenă în care protagonistul aleargă prin natură, înconjurat de fluturi şi vegetaţie, fericirea este extrem de bine redată de către regizor: se simte şi în imagini, se simte şi în lumini, regizorul alegând cadre întunecate pentru emoţii puternic negative şi cadre luminoase pentru a exprima micile bucurii ale vieţii.
Personajul lui Ivan este cu adevărat special în economia filmului. Dacă, în mod obişnuit, adulţii sunt cei care îşi pierd speranţa, în film, Ivan este cel căruia lumea nu îi mai oferă nicio bucurie. Singura lui temere este aceea de a nu ajunge la şcoala militară, de a nu fi limitat, aşadar, de a i se fura libertatea. Visele în care Ivan îşi revede mama sunt extrem de reale, aproape palpabile pentru personaj.
Crucea, ruinele unei biserici, doi prizonieri executaţi care ţin în mână o pancartă pe care este scris bine aţi venit, moara de vânt, clopotul sunt toate simboluri valorificate pentru a transmite mesajul lui Tarkovski, acela că lumea s-a îndepărtat de vechile valori, că ruinele ajung sub şenilele războiului şi că lupta împotriva cursului istoriei este mereu de necâştigat. Pacea este tema filmului care se conturează prin contrast cu faptele prezentate. Una din cele mai reprezentative scene este cea în care Ivan se întâlneşte cu un bătrân a cărui casă fusese distrusă în timpul unui bombardament. Felul în care bătrânul caută un cui pentru a pune un tablou pe grinda uşii sau faptul că nu uită să tragă zăvorul porţii, deşi pereţii casei nu mai există exprimă dorinţa oamenilor de a rămâne pe loc, de a-şi trăi propriile vieţi, departe de lamele războiului care toacă destine.
Secvență din film
Despre acest film, Andrei Tarkovski declara în carte sa autobiografică, Sculpting in Time: După ce am terminat Copilăria lui Ivan, am avut presentimentul că cinematografia îmi era atunci la îndemână. Când joci baba-oarba, cu ochii legaţi, cunoşti, de asemenea, această certitudine de a simţi prezenţa altuia, chiar dacă acesta îşi ţine răsuflarea. Cinematografia era acolo, foarte aproape, o simţeam cu simţul meu interior, asemenea celui cu care câinele de vânătoare îşi adulmecă vânatul. Un miracol se petrecuse. Filmul era reuşit. Altceva se cerea acum de la mine: trebuia să înţeleg ce era cinematografia.
Prin acest film, Andrei Tarkovski se înscrie în spiritul generaţiei sale. Copilăria lui Ivan este realizat în acelaşi deceniu în care Bulgakov va scrie Maestrul şi Margareta şi în care Şostakovici încă mai compunea. Toţi aceşti artişti au în comun faptul că au creat într-un regim ostil, opresiv, în care libertatea de exprimare era legată la ochi. De aici şi contrastele puternice ale operelor lor.
Copacul singuratic – simbol al filmului
Dincolo de fapte istorice sau interpretări, relevantă rămâne scena de final în care Ivan aleargă pe malul unei ape. Contrastul dintre apa care străluceşte în soare ca o promisiune a vieţii care se schimbă mereu şi îşi urmează cursul şi copacul singular, cu trunchiul ars ca o mărturie a tot ceea ce a fost distrus şi nu mai poate reveni la viaţă – toată această imagine conţine geniul lui Tarkovski: omul care a surprins în câteva secunde de peliculă întreaga dramă a lumii.
