Pentru că mă energizează, îmi picură în suflet linişte, îmi răsfaţă simţurile cu arome proaspete şi curate, chiar reci uneori, şi-mi oferă lungi momente de meditare.
Şi când te gândeşti că Dumnezeu ne iubeşte atât de mult, încât le-a aranjat pe toate atât de bine, căci atunci când ne trimite ploaie, taie setea pământului, dar odihneşte şi mâinile bătătorite de atâta muncă ale ţăranului, pe care-l mai ţine niţel cuminte în casă.
E o binecuvântare cerească această boare de Speranţă, căci ploaia nu cade când vrem noi, ci când glasul pământului strigă însetat spre cer sau când rugile noastre ajung să bată insistent la porţile lui.
Are ceva magic în el acest fenomen, nu ştii când vine să-ţi spele fruntea brăzdată de griji, dar nici când vrea să plece în fugă mare. Uneori ne anunţă că are să vină, dar vântul îi împrăştie norii şi el se lasă aşteptat.
Era vară când inima mi-a fost ruptă în bucăți, fără voia mea. A fost lăsată pe un câmp, părăsită și uitată de lume. Ploi puternice mi-au udat-o și mi-au spălat rănile și mi-au atins cicatricile; soarele a încălzit-o cu putere, flori albastre au crescut în jurul ei, triluri de păsări au cântat pe lângă ea și… nimic, inima mea zăcea fără viață într-un câmp de la marginea existenței mele. Tot ce avea la ea era Speranța.
Vara a trecut în grabă și odată cu ea s-a dus și verdele câmpului, și strălucirea soarelui, și ploile calde de vară, și cerul senin, și tot optimismul din jurul inimii mele. Un vânt puternic a bătut și a doborât florile la pământ, a scuturat frunzele de pe copaci, a adus vreme posomorâtă de toamnă și o nostalgie fără de seamăn s-a așezat peste inima frântă. Frunze aurii au căzut peste ea, au făcut covor călduț și nimic… inima nu respira, nu dădea niciun semn de viață. Dar Speranța continua să aibă grijă de ea.
Te-ai gândit vreodată la sfertul de viaţă pe care gata!, l-ai trăit şi nicicând nu îl vei mai putea trăi? Si nu e chiar nimic acest sfert de viaţă, e un sfert de viaţă pe care nu-l mai ai. Acum, aşa cum eşti, mai poţi tu pretinde că eşti toată, că eşti întreagă?! Poţi tu să zici că ai o viaţă înainte? Nu! Mai ai doar trei sferturi de viaţă înainte!
Ce poţi să faci? Poţi, oare, să mai faci ceva ca să salvezi situaţia? Poţi să recuperezi ceva din sfertul trecut? Nu, cu siguranţă… Vei spune: “îmi voi trăi restul de trei sferturi din viaţă mai frumos şi mai bine”, dar, cu toate iluziile şi visurile tale, care, cine stie?, o parte vor deveni realitate, cu toate acestea, vei ajunge la jumătatea vieţii şi atunci îţi voi spune: mai poţi reveni asupra celor două sferturi de viaţă pe care le-ai trăit? Nu!
Vei spune din nou: “Sunt tânăra şi am o viaţă de trăit în faţă”, deşi vei fi şi atunci conştientă că nu mai ai o viaţă, ci doar jumătate din ea şi oricine îşi dă seama că una e a trai şi alta e a trăi pe jumătate. Te vei amăgi, însă, cu gândul că viaţa de abia atunci începe, aşa cum şi acum te amăgeşti cu acelaşi gând, un gând frumos, dar doar un gând, o “îndrăzneală”, un “act de curaj”, un foc ce se va stinge, pentru că şi el, focul, ca şi viaţa, are sferturile lui, jumătăţile lui…
Ai nevoie de o persoană care să te inspire? Cu siguranță. Oamenii sunt niște ființe ale căror inimi caută de multe ori afecțiune și atenție. Așadar, oamenii au nevoie să fie mereu încurajați, ascultați, inspirați, motivați. Au nevoie să știe că cineva e acolo, alături de ei și că în felul ăsta, drumul către împlinire e unul mai ușor de parcurs. Căci acest drum e unul greu dacă merg în singurătate pe el. Un drum e mai ușor de parcurs alături de cineva care contează pentru tine și pentru care tu contezi mult. Dar de cele mai multe ori, constatăm cu tristețe că noi, cei care avem nevoie de alinare și companie, ne plimbăm singuri pe un drum pustiu. Continuă să citești Inspirație? Motivație? Tu ești cheia succesului tău!
Toți trecem în viață, la un moment dat, prin momente grele, în care contemplăm asupra existenței umane, asupra iubirii, asupra umanului în general. Ne gândim la cine suntem, la ce facem, la oamenii care ne-au pășit în suflet și la cât de mult ne-au făcut unii să suferim.
Scris la persoana I, „Cel mai iubit dintre pământeni” este un roman care îmbină cu dibăcie toate aceste stări și trăiri și este un roman de succes al lui Marin Preda, scris în 3 volume, reprezentând o operă despre dragoste și viață, despre pasiune și realitatea uneori tristă, alteori atât de plină și fructuoasă.
Victor Petrini, personajul principal, este prezentat cititorilor drept un deținut, care inițial a fost asistent la o catedră a culturii și care își înșiruiește gândurile și trăirile, precum și viața lui până la acel moment. Este un text de tip memorialistic și cumva toți comentatorii au observat legătura strânsă dintre autorul romanului și personajul acestuia. Cu alte cuvinte, Victor Petrini ar fi un alter-ego al lui Marin Preda.
Memorii scrise în închisoare, gândurile împărtășite de Victor Petrini se delimitează în 3 categorii, din punctul meu de vedere: viață, iubire și politica acelor vremi, lucru care l-a durut pe personaj, l-a făcut să deteste acel regim și să se simtă constrâns. Iubirea în viața lui e de nelipsit, ca și în roman, de altfel, iar despre viață și aspectele ei, Petrini relatează de multe ori întâmplări care l-au marcat, împărtășește principii și valori în genere.
Petrini și toată povestea lui ar fi în roman două elemente fictive și chiar dacă coresponența dintre autor și personaj este una strânsă, totuși personajul creat este cumva imaginar, ca și toate evenimentele prin care trece, de altfel. Victor Petrini, deși se consideră un bărbat urât, are totuși câteva relații de dragoste: fete și, ulterior, femei care se îndrăgostesc de el. Cert este că fiecare poveste de iubire este trăită intens de către el, deși la un moment dat, este rănit și suferă. Prima lui iubire este o fată simplă, Nineta Romulus, pe care o întâlnește în cârciuma ”Mama Răniților”, în vremea când era la liceu. Relația de dragoste nu durează prea mult, pentru că ea, fiind o fată cu puțin echilibru psihologic, dispare pur și simplu, iar Petrini se confruntă cu primul lui eșec în dragoste. Pe lângă asta, părinții lui (monteur la o fabrică de avioane și, respectiv, o femeie casnică și credincioasă, cu frică de Dumnezeu) îl ceartă și fac scandal din cauza faptului că Nineta avea o reputație mai proastă.
În studenție, Victor se îndrăgostește de Căprioara, care dispare și ea în împrejurări misterioase (ea fiind însărcinată cu altul decât personajul nostru, este susținută de către Petrini să facă avort , el o duce la ginecolog B, și din acel moment pierde orice legătură cu ea, presupunându-se că ea a murit din vina medicului, dar moartea ei este una misterioasă totuși, pentru că nimeni nu poate demonstra nimic, iar cadavrul ei nu poate fi găsit).
O a treia poveste de dragoste, cea mai complexă și mai chinuitoare. Matilda este fata de care Petrini se îndrăgostește orbește, iar cea de-a patra iubire devine Suzy, care apare instantaneu în viața lui Victor Petrini și care îi dă iluzia unei vindecări sufletești. Pentru Suzy, Petrini săvârșeșe o crimă și ajunge în pușcărie.
Trebuie să recunoaștem că în opera lui Preda, eseistica se îmbină perfect cu epica. Eseistica e o formă de exprimare a idelilor prin visare, prin recurgerea la naivitate chiar, iar epica este punctul forte al scriitorului, care denotă sugestivitate, expresivitate și originalitate.
Personajul, pe tot parcursul operei, vorbește mereu despre o tristețe a lui durută, despre nefericirea de care are parte pe pământ și așa, devine un povestitor al vieții lui, se plânge și își plânge neliniștile cititorilor.
Mi-l imaginez deseori pe Petrini cu lacrimi în ochi și cu o umbră pe obrazul lui șters; o umbră de dezamăgire și neîmplinire pe pământ. Îmi imaginez cât de greu e să-ți deplângi cu putere și tărie, durerile pe care le ai în suflet și să faci acest lucru în fața tuturor, cu sinceritate și devotament. Marin Preda a știut cel mai bine să facă acest lucru, prin personajul pe care l-a creat și a știut să se apropie subtil de sufletele cititorilor și să îi facă pe aceștia să aibă încredere în scrierile sale.
De aceea, sunt de părerea că „Cel mai iubit dintre pământeni” este o capodoperă de suflet, o mărturisire sinceră și impresionantă, un plâns al tristeților interioare, o metaforă a iubiri și a vieții omenești.
”Când iubim, întotdeauna ne străduim să devenim mai buni. Când ne străduim să devenim mai buni decât suntem, totul în jurul nostru devine mai bun.” (Paulo Coehlo)
Iubesc copilăria: a mea și a altora. Pe a mea o port în suflet și o văd în fața ochilor zi de zi, perindându-se tainic și frumos, iar pe a altora o admir. Tânjesc după acei ani, când eram doar o copilă, tânjesc după inocența acelor ani, când totul era atât de simplu și nu existau gânduri care să mă facă să sufăr, iar dacă existau, treceau odată cu mângâierea mamei.
[timed-content-client show=”00:14:500″ hide=”00:20:1500]Dacă vrei să scriem ceva frumos despre tine sau afacerea ta, contactează-ne aici![/timed-content-client]
Iubesc copiii, când întind brațele lor mici în jurul gâtului meu spre a mă strânge cu putere. E o putere a lor, tainică, dar care inspiră afecțiune și sinceritate.
”Arată-mi cât mă iubești!” Și copiii te îmbrățișează strâns cu mânuțele lor firave. Și așa înțelegi că iubirea adevărată și sinceră nu are nevoie de declarații zilnice, pompoase, ci se simte cu inima: o privire, o îmbrățișare sinceră și e de ajuns.
„Dacă nu poți zbura, atunci fugi. Dacă nu poți fugi, atunci mergi. Dacă nu poți merge, târăște-te, dar orice ai face, asigură-te că înaintezi.” (Martin Luther King Jr.)
Noi, oamenii, suntem niște visători. Gândurile noastre și visele pe care le avem ne poartă departe de lumea reală, de cine suntem noi cu adevărat, de prezent. Acestea ne poartă fie în trecut, fie în viitor și rareori staționează în clipa prezentă.
Așa suntem de mici, visăm să creștem mari, să fim și noi oameni mari, ca mama și tata. Toți credem în acel naiv ”vreau să fiu mare”, de parcă ”a fi mare” e cel mai mare ideal omenesc.
Se spune că învățăm din experiențe. Dar acestea nu se dobândesc adoptând o stare vegetativă, ci devenind un motor care se mișcă în ritm cu pulsul vieții. Ne plângem deseori de plictiseală, de banal, de mediocritate, de parcă universul e dator să ne hrănească setea de nou așa cum ai hrăni un sugar atunci când îi e foame. Pentru că noi nu ne hrănim, în general, decât lenea și confortul în care suntem prinși ca într-un cerc vicios. Vorba aceea, Dumnezeu dă, dar nu bagă și-n traistă. Și pentru că am zis că dă, nu e nevoie decât să privim în jur ca să ne dăm seama că avem tot ce ne trebuie. Mai puțin voința și curajul de a trăi la intensitate maximă și de a apuca viața cu ambele mâini.
Ce poţi să faci? Poţi, oare, să mai faci ceva ca să salvezi situaţia? Poţi să recuperezi ceva din sfertul trecut? Nu, cu siguranţă… Vei spune: “îmi voi trăi restul de trei sferturi din viaţă mai frumos şi mai bine”, dar, cu toate iluziile şi visurile tale, care, cine stie?, o parte vor deveni realitate, cu toate acestea, vei ajunge la jumătatea vieţii şi atunci îţi voi spune: mai poţi reveni asupra celor două sferturi de viaţă pe care le-ai trăit? Nu!
Se spune că învățăm din experiențe. Dar acestea nu se dobândesc adoptând o stare vegetativă, ci devenind un motor care se mișcă în ritm cu pulsul vieții. Ne plângem deseori de plictiseală, de banal, de mediocritate, de parcă universul e dator să ne hrănească setea de nou așa cum ai hrăni un sugar atunci când îi e foame. Pentru că noi nu ne hrănim, în general, decât lenea și confortul în care suntem prinși ca într-un cerc vicios. Vorba aceea, Dumnezeu dă, dar nu bagă și-n traistă. Și pentru că am zis că dă, nu e nevoie decât să privim în jur ca să ne dăm seama că avem tot ce ne trebuie. Mai puțin voința și curajul de a trăi la intensitate maximă și de a apuca viața cu ambele mâini.