Arhive scriitor - Revista EduSoft

Călăuza – capodopera lui Andrei Tarkovski

Filmul lui Tarkovski, „Călăuză”, deși publicat în anul 1979 continuă să fie de actualitate și încă să stârnească publicul. Acțiunea sa și modalitatea de filmare, în primă instanță, pot părea greoaie, iar pentru un privitor nemotivat poate fi un motiv pentru a renunța la vizionarea lui. Totuși, dacă reușești să îl parcurgi până la final, sunt mari șansele să dorești a-l vedea din nou.

Scenariul își are rădăcinile în cartea fraților Strugațki „Picnic la marginea drumului”, de unde însă s-au păstrat doar ideile de Călăuză și Zonă. Așadar, acțiunea filmului se concentrează în jurul călătoriei celor trei personaje: Scriitorul, Profesorul și Călăuza. Cei trei pornesc într-o aventură prin Zonă în urma zvonurilor auzite, conform cărora în centrul acelui spațiu s-ar afla Camera. Odată ajunși acolo, se spune că oamenilor li se îndeplinește orice dorință și astfel ar deveni fericiți.

Pentru a putea înțelege pe deplin analiza filmului, este necesar să facem mai întâi mici lămuriri.

Ce este Zona?

Primele cadre ale filmului înfățișează telespectatorului povestea Zonei. Se spune că, în urmă cu ceva timp, o navă spațială sau un meteorit s-a prăbușit și astfel a luat naștere Zona. Imediat ce s-a constatat aceste fapt, s-au trimis soldați și cercetători care însă nu s-au mai întors. Urmarea a fost că acel loc s-a împrejmuit cu sârmă ghimpată și s-au pus paznici. Așa a luat naștere o nouă meserie, aceea de călăuză; slujbă periculoasă, care putea aduce după sine o mulțime de necazuri, dar de care omenirea avea nevoie.

Ce este Camera?

Camera reprezintă un loc ce se spune că se află în centrul Zonei, dar la care nu se poate ajunge cu ușurință și pe cale dreaptă. Cine reușește să ajungă acolo însă, este răsplătit și i se îndeplinește cererea. Dacă acest lucru este adevărat, telespectatorii vor afla la finalul filmului.

Cine sunt oamenii care merg în Zonă?

Zona este pustie. Doar cei ce o păzesc se poate spune că se află pe teritoriul său. Călăuza, împreună cu cei pe care îi însoțește, trebuie să își asume un risc și să treacă de paznici și de metodele de apărare. Ei se încumetă să treacă prin toate acestea doar fiindcă nu mai au nimic de pierdut, după cum ne spune însăși Călăuza. Oamenii care au ajuns în pragul disperării și care simt că sunt fără speranță pot ajunge într-un asemnea context. Acest fapt se datorează probabil faptului că persoanele care pășesc pe teritoriul Zonei trebuie să aibă o anumită pregătire sufletească. Ei nu pot fi persoane agresive, egoiste și mândre. Trebuie să fie umili și pașnici pentru a fi vrednici de a păși acel spațiu. În acest sens, ne stau mărturie armele care stau ruginite pe sub apele Zonei sau tancurile ruginite și dezafectate de pe câmpiile ei.

Dacă am lămurit aceste aspecte superficiale ale filmului, propun să trecem la analiza propriu-zisă a fimului.

Personajele

În film, nu există nume. Personajele sunt identificate cu ajutorul poreclelor. Astfel, ne sunt prezentați Scriitorul, Profesorul și Călăuza. Scriitorul a pornit în această călătorie pentru că la acel moment nu mai avea inspirație, iar Profesorul dorea recunoașterea în mediul științific și academic. Aceste apelative nu sunt alese la întâmplare sau din pricina unei lipse de considerație a identității lor umane, ci, numindu-se astfel, ele devin simboluri. Așadar, profesorul stă ca simbol al realității concrete, științifice, iar Scriitorul este exponenul artei. Călăuza, cea care dă și titlul filmului, poate fi privită ca o reprezentare a conștiinței, acest înger păzitor care ne poartă în adâncurile gândirii.

Călătoria lor sugerează traseul introspectiv al unui om, iar cele trei personaje sunt instanțele ce compun personalitatea lui. Astfel, pe întortocheatul traseu vom observa cum Profesorul este cel care respectă regulile și care urmează sfaturile călăuzei, în timp ce, Scriitorul se opune în unele momente Călăuzei și își manifestă rebeliunea ce stă la baza artei.

Când cei trei ajung în Cameră, ei refuză să intre. Scriitorul pune mâna pe o coroană de spini și se încununează cu ea. Această scenă sugerează desacralizarea și înlocuirea lui Dumnezeu cu eul personal. De asemenea, Profesorul vrea să detoneze o bombă în acel spațiu pentru a nu cădea în mâini nepotrivite. Cei doi refuză să creadă, nu vor să accepte miracolul credinței. Detonarea nu va avea loc, dar Scriitorul și Profesorul nu vor renunța la vechiul eu. Cei trei se întorc din Zonă teferi și nevătămați, dar neîmpliniți, intelectualii fiindcă nu și-au atins scopul, iar Călăuza dezamăgită de cursul societății.

Fericirea și libertatea

Toți cei ce pornesc spre Zonă, pornesc în căutarea fericirii. Călăuza merge acolo pentru a se simți liber, după cum afirmă chiar el. În prima parte a filmului, el îi spune soției lui „Mie oriunde mi-e închisoare”, iar la final îi mărturisește Profesorului că Zona îi este singurul loc în care se simte liber. Tarkovski sugerează această libertate și totodată fericire pe care o poți găsi în Zonă prin modul în care acțiunea este filmată. În afara Zonei, cadrul este ilustrat doar în nuanțe de sepia, iar în interiorul Zonei, totul este filmat color.

Considerând simbolistica Zonei, aceea de spațiu interior al persoanei, vom putea trasa corespondența între ceea ce este în afara Zonei și trăirea exterioară, de zi cu zi, pe care o ducem. Apartamentul Călăuzei este golaș reprezentat, cu pereții înegriți, învechit și claustrant. Pe de altă parte, când Călăuza ajunge în Zonă, putem observa o schimbare radicală în comportamentul său declanșată de regăsirea sa în acel spațiu al fericirii. El își acordă câteva minute de singurătate și se trântește în genunghi părând că mulțumește cerului că există acel loc. Realitatea, cu legile și constrângerile ei, sufocă eul precum o epuizează pe Călăuză viața în afara Zonei, iar regăsirea eului în liniștea interioară este comparabilă cu cea pe care o simte Călăuza în cadrul Zonei.

Camera

Camera reprezintă cel mai adânc loc al sufletului, locul unde adevărul pur se relevă și unde cu greu se poate ajunge. Acolo, omul află adevărata sa natură și descoperă ceea ce este el. Acest adevăr poate ucide sau poate mântui, totul depinde de ceea ce facem cu el. Acesta este tâlcul ce se desprinde din povestea Învățătorului/Porcului Spinos. El a fost îndrumătorul Călăuzei. Călăuza relatează despre acesta că a avut un frate care a murit încercând să ajungă și el în Cameră. În urma acestei întâmplări, Învățătorul a intrat și el în Cameră și a cerut ca fratele său să fie adus la viață. Ieșit din Zonă, Învățătorul nu l-a aflat pe fratele său, dar a descoperit că acum este putred de bogat. Așadar, Cameră nu îți îndeplinea dorința pe care o spuneai, ci pe cea adevărată din adâncul sufletului. Văzând că fratele său nu s-a întors și descoperind astfel natura materialistă ce stătea la baza eului său, Învățătorul se sinucide.

Aflând această poveste și temându-se că adevărul despre ei va ieși la iveală, Profesorul și Scriitorul nu au mai intrat în Cameră. Ei și-au dat seama că asemenea Învățătorului, ei nu vor putea îndura să cunoască adevărul despre ei înșiși și că astfel ei preferă să trăiască în minciună; în minciuna care le liniștește conștiința și care nu le provoacă durere.

Concluzii

Acest film este o poezie. Este încărcat de subînțelesuri, simboluri și imagini artistice ce redau cu măiestrie viziunea lui Tarkovski asupra naturii umane.

Filmul „Călăuza” reprezintă o alegorie a călătoriei intrinseci spre căutarea adevăratului eu. Această călătorie este lungă și anevoioasă. Pe acest drum vom fi încercați de propriile nevoințe, de durerile și patimile noastre și există probabilitatea ca nemaiputând îndura aceste dureri, vom renunța. Însă și dacă vom ajunge totuși la finalul ei, este necesar să acceptăm adevărul cu umilință și pe cât se poate să încercăm a ne schimba.

Diana Cristea

Mâine – între realism şi idealism

Ce va aduce viitorul? Cum va arata lumea şi cum vom fi noi? Adesea ne punem astfel de întrebări. Cum e de aşteptat, răspunsul nu poate consta decât în ipoteze, scenarii în mai multe variante până la faptul împlinit. Ziua de mâine este o pagină albă. Mâine este, în esenţă, un mister. Mâine înseamnă vise, planuri, speranţă, incertitudine, teamă… Este un gol pe care încercăm să-l umplem, dar nu ştim cât din ce sperăm se va împlini. Este o uşă întredeschisă prin care încercăm să privim. În realitate, mâine există doar în clipa prezentă şi este acel ceva care ne face să pierdem o mare parte din viaţă fără să vedem ceea ce ar trebui uneori să conteze mai mult: prezentul. Mâine, de multe ori, ne împiedică să trăim azi şi astfel ne răpeşte din zile.

Suntem adesea întrebaţi cum vedem viitorul sau cum ne vedem în viitor. Cu ceva timp în urmă aş fi răspuns mai idealist la astfel de întrebări. Mulţi tineri vor să ajungă departe, îşi doresc să exceleze, să se impună prin puterea exemplului, să schimbe lumea, dacă se poate. Aspiraţii măreţe, planuri uneori prea mari. Adevărul este că dintre cei care îşi doresc asta, unii reuşesc şi o ştiu, alţii reuşesc dar nu vor afla, ori n-au aflat, pe când alţii continuă să viseze pentru a realiza apoi că şi-au irosit existenţa rătăcind printre vise. O astfel de constatare trebuie să fie teribilă, însă nu toţi avem o asemenea menire, deşi nu renunţăm şi poate mai avem şi impresia că înfăptuim lucruri care vor dăinui în conştiinţa unora. Nu tot ceea ce facem, uneori absolut nimic din ceea ce facem, nu contează pentru restul lumii şi nu pentru că ceva este cu mult mai bun decât altceva, ci pentru că orice selecţie este subiectivă şi corespunde gusturilor celor care fac selecţia asta.

Continuă să citești Mâine – între realism şi idealism

Teama, conştientizare sau inconştienţă

Încerc să-mi găsesc curajul pentru a analiza teama. E cert că temerile trăiesc în noi, dar noi nu putem trăi decât controlându-le sau alungându-le. Consider că teama este starea care ne face prizonieri, iar curajul starea care ne eliberează. Să-ţi fie frică este firesc, dar să trăieşti doar cu teamă înseamnă că ai devenit propriul tău rob. Şi mă tem că din ce în ce mai mulţi oameni îşi pun singuri lanţurile robiei.

Cred că trebuie să-ţi fie teamă doar de tine însuţi, privindu-te ca pe singurul inamic care te-ar putea arunca în beznă. Şi mai trebuie să ai curajul de a fi tu însuţi, privindu-te ca pe singurul prieten care te poate conduce spre lumină.

Teama unei fiinţe se poate dezvălui sub mai multe forme. Cea mai tristă cred că este teama de a iubi şi de a fi rănit. Aceasta este teama de a pierde. Tot tristă este şi teama de eşec sau teama de a risca, o altă formă cu care ne confruntăm majoritatea dintre noi. Acestea pot avea un deznodământ trist, oglindit de altfel în constatarea lui Paulo Coehlo: Cât de mult am pierdut doar din cauză că mi-a fost frică să nu pierd nimic.

De asemenea, pot exista şi forme perfect justificabile ale stării de teamă. Ele iau naştere în mod firesc în noi şi nu pot fi condamnate. Acestea sunt teama de singurătate, teama de boli şi teama de calamităţi. De multe ori ele se încheagă pe umerii trecutului. Şi chiar exemplele din viaţa celor care ne înconjoară ne provoacă teamă. Teama de Dumnezeu o găsesc însă nejustificabilă.

Continuă să citești Teama, conştientizare sau inconştienţă

Ce e important şi ce nu în programare?

Un articol mai vechi (din 1998) despre algoritmi şi programe, despre limbaje şi medii de programare şi despre cum alegem un mediu de programare. Multe din cele scrise aici sunt încă valabile.

Dacă înlocuieşti stiloul cu pana, nu ajungi poet.

E mai mult decât evident! Au fost atâţia scriitori care au scris noaptea, la lumina lumânării şi cu pană şi au lăsat omenirii opere literare de mare valoare. Aşa cum un amator netalentat poate folosi stiloul cu peniţa de aur cel mai scump sau chiar calculatorul şi imprimanta şi să nu realizeze nimic valoros din punct de vedere literar. Aşa stau lucrurile şi în programare. Poţi apela la un mediu de programare foarte performant şi să nu poţi realiza nimic valoros, sub aspect informatic, pe când – poate – folosind un mediu de programare mai puţin dezvoltat, să realizezi programe care să-i încânte pe toţi. Mediul de programare este pentru programator, precum pana sau stiloul pentru scriitor. Iar programul este precum un roman sau o poezie.

Continuă să citești Ce e important şi ce nu în programare?

Adam Mickiewicz

Adam Mickiewicz este considerat primul din elita romantică din Polonia. Născut în Lituania, la Zaosie, la 24 decembrie 1798 își va dezvolta înclinațiile artistice ascultând poveștile mamei, Barbara Majewska și pe ale slujitorilor casei. Aceste povești ale copilăriei vor avea mai târziu un ecou în principiile literare ale scriitorului, în afinitatea lui față de creațiile folclorice.

În timp ce mama era casnică și se ocupa de educarea celor cinci copii, tatăl, Mikołaj Mickiewicz, profesa avocatura la Nowogródek. Pentru început, Mickiewicz va deprinde tainele învățăturii cu profesori particulari, ulterior va urma cursurile gimnaziului din Nowogródek. În 1812 moare tatăl scriitorului, iar acest eveniment marcant îl va obliga să învestească eforturi în plus pentru a-și putea continua învățătura.

După absolvirea gimnaziului se înscrie la Universitatea din Wilno, unde obține o bursă, având obligația ca după finalizarea studiilor, să profeseze timp de șase luni în învățământ. Cei patru ani petrecuți în cadrul acestei universități, îi vor marca personalitatea, devenind dintr-un tânăr modest, provincialist, un tânăr intelectual, încrezător în propriile idei, deținând un nivel intelectual de tip occidental. Continuă să citești Adam Mickiewicz

Sărbătoarea celor care seamănă lumină – Ziua Cărții și a Bibliotecarului

Cărțile sunt pilonii pe care se susține cultura și educația unui neam, iar în momentul în care ai deschis o carte, te poți considera un erou, pentru că ai contribuit la întărirea fundamentului spiritual al omenirii. Căci un neam este viu atâta timp cât creează și păstrează viu tot ceea ce a creat.

Secole la rând și multe secole de acum încolo, cartea a adăpostit și va continua să adăpostească marile comori intelectuale ale lumii. Acolo, pe pagini albe de carte trăiește spiritualitatea umană, iubirea, credința, fericirea, visurile și nu se înghesuie deloc, pentru că lumea cunoașterii este infinită.

Cartea trebuie slăvită și cântată veșnic pentru că ascunde în ea izvoarele la care ne potolim setea veșnică de cunoaștere.

Așa este omul, o ființă curioasă, într-o continuă căutare a noului și a frumosului. Pentru că așa îi cere sufletul, doze mari de înțelepciune și iubire.

Astfel la data de 23 aprilie, putem să ne închinăm până la pământ în fața măreției cărții, pentru că încă din anul 1995, la inițiativa UNESCO este marcată la nivel internațional Ziua Cărţii şi a Drepturilor de Autor.

Însă această dată nu este aleasă la întâmplare, căci data de 23 aprilie este o zi simbolică pentru literatura universală, întrucât, la această dată şi în acelaşi an, 1616, s-au stins din viaţă celebrii scriitori William Shakespeare şi Miguel de Cervantes.

Aceeaşi zi se leagă, totodată și de biografiile altor autori de renume precum Garcilaso de la Vega, William Wordsworth sau Maurice Druon.

Cartea este și incontestabila patroană a credinței, astfel, 23 aprilie este o dată importantă și pentru calendarul creştin – Ziua Sfântului Gheorghe şi a patronului catalan Sfântul Jordi.

Data are legătură şi cu o veche tradiţie de peste nouă decenii, practicată în Catalonia. Acolo, pe 23 aprilie, se obişnuia să fie dăruite celor dragi cărţi şi un trandafir roşu.

Mai târziu, ideea s-a extins în librăriile din întreaga Spanie, care, în Ziua Sfântului Gheorghe, ofereau cititorilor câte o floare pentru fiecare carte cumpărată.

Această frumoasă sărbătoare nu putea să lipsească de pe plaiurile mioritice, căci aceste meleaguri divine au născut și nasc atâția oameni ai cărții și genii ai poeziei.

Până a ajunge în mâinile cititorilor dornici de a evada pe alte meleaguri îndepărtate, cărțile sunt legănate și dădăcite cu grijă de oamenii cu ochii blânzi și inima caldă, care stau zi de zi printre mii de cărți, ale căror nume le știu pe de rost și a căror poveste o împărtășesc cu chipul luminos.

Acești oameni ai cărții, bibliotecarii, știu să aprecieze valoarea și savoarea lecturii, pentru că tocmai în mâinile lor, cărțile prind viață și se simt răsfățate, știind că vor ajunge pe buzele oamenilor care le apreciază miraculoasa și tainica lume.

Astfel, tot pe 23 aprilie, atât în România, cât și în Republica Moldova este sărbătorită și Ziua Bibliotecarului.

Este ziua oamenilor care poartă cartea sub inimă, o pictează mereu pe suflete și tare le place să-i simtă prezența în suflete.

Nu le este frică de praful greu de pe copertă, pentru că știu că oricât de îngălbenite ar fi filele sau oricât de mult praf ar aduna, înțelepciunea domnește acolo și nu o poate răpi nimeni, niciodată.

Aceasta înseamnă dăruire și credință într-un ideal. Aceasta înseamnă să fii om cu aripi de carte. Aceștia ne sunt oamenii cu sufletul doldora de bunătate.

Celebrați cartea și frumusețea aventurii în care vă poartă. În cărți ne rămân urmele, strămoșii, începuturile, iubirile, poveștile. Fiecare carte spune o poveste și cu fiecare carte răsfoită, ajugem să trăim o poveste.

Cărțile sunt asemeni unor făclii care se aprind mai mult cu fiecare cuvânt citit printre rânduri, iar ca ea să ardă mereu, dezlipiți-vă măcar uneori degețelele firave de pe tastele greoaie, deschideți cu gigășie o carte și țineți-o mereu la îndemână, ca în momente de cumpănă, ea să vă lumineze drumul.

Și nu uitați, cărțile sunt puntea de legătură dintre trecut și viitor, dintre noi și cei care au colindat și vor colinda pământul în urma noastră. Întreaga poveste milenară a acestei lumi se poate așeza pe o filă.

Barbara Tuchman spunea: ”Cărţile sunt cărăuşii civilizaţiei. Fără cărţi, istoria e mută, literatura nu are glas, ştiinţa paralizată, iar gândirea şi meditaţia suspendate.”

Cristina Morari

Ioan Slavici – vocea satului ardelean

Ioan Slavici (18 ianuarie 1848 – 17 august 1925), este unul din scriitorii clasici ai literaturii române. Acesta și-a dezvoltat interesul pentru peniță și magie pe hârtie activând ca scriitor, jurnalist și pedagog, şi devenind ulterior membru al Academiei Române.

Înainte de a ajunge scriitor renumit, Slavici a fost crescut ca orice alt copil, năzbâtiile sale asemănându-se deseori cu cele din copilăria lui Ion Creangă: „Avusem o copilărie, care acum, la vârsta la care mi-a fost dat să ajung, după dezamăgirile prin care am trecut, și-n împrejurările în care-mi petrec viața, mi se pare înspăimântător de fericită.”

Continuă să citești Ioan Slavici – vocea satului ardelean

Relația dintre două personaje ale romanului ,,Baltagul”

Mihail Sadoveanu a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român a cărui activitate literară a macat o importantă etapă în dezvoltarea literaturii române. Lucrările sale abordează o serie de teme fundamentale în evoluția poporului român. Astfel, sunt aduse la lumină aspecte istorice, lumea satului, dar și peisagistica plaiurilor mioritice.

Romanul Baltagul, apărut în anul 1930, are ca principală sursă de inspirație opera definitorie a neamului românesc, balada populară Miorița, culeasă de Vasile Alecsandri. Urmărind conflictul dintre cei trei ciobani și tenacitatea femeii care pornește în aflarea ciobanului ,,moldovan” ucis, Mihail Sadoveanu izbutește să transpună în timp personajele mioritice, prin conturarea celor două entități Vitoria și Nechifor Lipan, atribuindu-le noi valențe morale.

Discursul narativ al romanului ,,Baltagul” este organizat pe două planuri: pe de o parte este urmărit drumul Vitoriei Lipan pe care îl parcurge alături de fiul său, Gheorghiță în căutarea lui Nechifor Lipan, iar pe de altă parte expunerea vieții păstorilor de la munte în primele decenii ale secolului al – XIX-lea. Continuă să citești Relația dintre două personaje ale romanului ,,Baltagul”