Sistemul şcolar al unei ţări trebuie să fie oglinda fidelă a trebuinţelor, aspiraţiunilor şi caracterului naţional al poporului care o locuieşte. Reforma şcolară care se urmăreşte de câţiva ani are de obiect principal realizarea acestui deziderat, mărturisea, la vremea sa, Spiru Haret – cuvinte de o profundă esenţă spirituală, creând premisele unei acţiuni exemplare în domeniul educaţional.
Astăzi, un timp în care se conştientizează la scară largă necesitatea unei schimbări şi după multiple tenative eşuate, există, totuşi, mici zvâcuri de voinţă de a căuta în reforma iniţiată de matematicianul Spiru Haret, în calitatea sa de Ministru al Învăţământului, un model de inspiraţie pentru impasul actual.
Există numeroase mărturii cu privire la dorinţa acestuia de a produce o mutaţie în sistemul educaţional românesc, izvorâtă tocmai din experienţa personală a studiului în afară. Astfel, deja licenţiat în matematici la Bucureşti, simţise dureros la sosirea sa la Paris în 1874, ca bursier din partea statului român, enorma diferenţă a pregătirii şcolare din ţară şi cea din Occident […]; conştient fiind de starea precară a învăţământului de acasă, va gândi cu profunzime la cauze şi la reformele care să ducă la o schimbare radicală a acestei situaţii (Eufrosina Otlăcan, 2012). Mai mult, el a intuit, la fel cum au gândit Cuza, Kogălniceanu, Maiorescu şi Eminescu, că o societate predominant agrară şi ţărănească trebuie modernizată din interiorul ei de către instituţii adecvate (s.m.). Una dintre aceste instituţii este şcoala, concepută de Haret ca mijloc fundamental în mediul ţărănesc (Constantin Schifirneţ, 2012). El era convins că învăţământul joacă un rol de regulator social şi de remediu la numeroasele carenţe, plasându-l în miezul preocupărilor de reformă, de remodelare „ştiinţifică” a statului […] El a însemnat nu numai legislaţie şi organizare şcolară, într-o epocă de mari convulsii, ci şi soluţii de redresare a satului românesc, în primul rând, soluţii pragmatice şi mereu actuale (Alexandru Zub, 2011).
Cu un acut simţ al unui învăţământ desăvârşit, în concepţia lui Spiru Haret sălăşluiau trei scopuri esenţiale pe care sistemul educaţional trebuia să le atingă: să formeze buni cetăţeni, să asigure tinerilor un fond de cunoştinţe, considerate a fi indispensabile în viaţă, şi, nu în ultimul rând, să asigure corelaţiile necesare cu viaţa social-economică a statului. În plus, acesta are meritul de a fi punctat necesitatea de a modela si cultiva nu doar spiritualitatea tinerilor, dar şi aceea de a le fasona caracterul, de a-i îmbogăţi sufleteşte.
Întrucât legea asupra instrucţiunii, ce data din vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, de altfel prima care instalase şcolarizarea primară gratuită şi obligatorie, nu era integral aplicată, s-a impus nevoia unei schimbări. Astfel, în timpul primului său mandat, Spiru Haret iniţiază demersul de reformă vizată, promulgând legea învăţământului secundar şi superior (23 martie 1898) şi legea învăţământului profesional (1899), urmând ca, în cadrul celui de-al doilea mandat, să aibă loc şi introducerea legii învăţământului privat (3 dec. 1904). Continuă să citești Spiru Haret şi învăţământul ca remediu al carenţelor societăţii
Se spune că învățăm din experiențe. Dar acestea nu se dobândesc adoptând o stare vegetativă, ci devenind un motor care se mișcă în ritm cu pulsul vieții. Ne plângem deseori de plictiseală, de banal, de mediocritate, de parcă universul e dator să ne hrănească setea de nou așa cum ai hrăni un sugar atunci când îi e foame. Pentru că noi nu ne hrănim, în general, decât lenea și confortul în care suntem prinși ca într-un cerc vicios. Vorba aceea, Dumnezeu dă, dar nu bagă și-n traistă. Și pentru că am zis că dă, nu e nevoie decât să privim în jur ca să ne dăm seama că avem tot ce ne trebuie. Mai puțin voința și curajul de a trăi la intensitate maximă și de a apuca viața cu ambele mâini.
