Arhive religie - Pagina 2 din 4

Biserica Sfântul Nicolae din Densuş

Mândrul ţinut al Haţegului, răsfăţat de împrejurimile falnice ale Retezatului, ne dezvăluie în localitatea Densuş deosebita frumuseţe a unui lăcaş de cult ortodox fără pereche în toată românimea, după cum afirma Nicolae Iorga. Astfel, Biserica Sfântul Nicolae, construită in secolul al XIII-lea, se înalţă semeaţă în rândul celor mai vechi biserici de rit bizantin din ţara noastră.

Clădit conform unui plan pătrat, lăcaşul de cult a fost consolidat pe ruinele unei construcţii din Antichitate. Se consideră că biserica deţine o înfăţişare ciudată, întrucât zidurile sale sunt alcătuite din pietre fasonate aduse din ruinele cetăţii învecinate, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, ceea ce-i conferă o puternică amprentă stilistică a romanicului târziu. În plus, la diferite nivele ale zidurilor se observă motivul arhitectonic în dinţi de ferăstrău.

Preţioasele fragmente de pictură murală, ce pot fi observate astăzi, vădesc o legătură strânsă cu picturile epocii din Ţara Românească. Datele istorice ne menţionează faptul că zugrăveala a fost realizată în anul 1443 de către o echipă de meşteri foarte pricepuţi, în frunte cu Ştefan –unul dintre primii zugravi români cunoscuţi. Supusă cotropiturilor turceşti, vechile picturi bizantine poartă însemne ale vandalizării duşmanilor, ce au scos ochii sfinţilor pictaţi. Un element surpriză îl constituie, de asemenea, straniul anumitor icoane ce-l înfăţişează pe Mântuitor în constum popular românesc sau redau scena schingiuirii apostolului Toma. Continuă să citești Biserica Sfântul Nicolae din Densuş

Biserica Codlea

Începând cu secolul al XIII-lea, în orizontul spiritualitaţii evanghelice se profilează un nou lăcaş de cult, împrejmuit de fortificaţii, ceea ce-i conferă un loc de onoare pe lista monumentelor istorice ale ţării noastre, începând cu anul 2010.

Atestată documentar din anul 1265, Cetatea bisericească Codlea este plasată la intersecţia a două străzi din piaţa localităţii. Aceasta păstrează portatul de V de la o biserică din secolul al XIII-lea, cercetările arheologice nereuşind să elucideze dacă aceasta a fost construită în formă de bazilică sau de biserică sală.

Portalul, cu trei retrageri succesive şi arc pericentru, prezintă pereţi formaţi din colonete, cărora le-au fost ataşate o friză de capiteluri cu decorație de palmete și figurine umane. Secolul al XV-lea a constituit momentul în care biserica de tip romanic a fost convertită într-una de tip sală, gotică. Corul prezintă o absidă şi o boltă în leagăn cu penetrații, cu nervuri de cărămidă, aşezate în formă de plasă, ce pleacă de la console cu un colorit diversificat. Un element de valoare al edificiului este adăugat în secolul al XVIII-lea, şi anume tavanul din sala bisericii, pe suprafaţa căruia pot fi identificate 252 de panouri pictate. Continuă să citești Biserica Codlea

Mănăstirea Moldoviţa

Un punct de referinţă în panopticul spiritualităţii creştine româneşti, Mănăstirea Moldoviţa, glorioasă prin tumultosul său trecut istoric, a străjuit de-a lungul veacurilor hotarul nordic al Moldovei.

Originea acestui monument înscris pe lista patrimoniului cultural mondial Unesco este învăluită în mister, întrucât nu se cunoaşte cu certitudine de când data vechea ruină lângă care a fost înălţat noul edificiu religios. Totuşi, tradiţia pomeneşte de existenţa acesteia în timpul voievozilor Muşatini. Atestările documentare din perioada anilor 1402-1410 menţionează despre prima construcţie din piatră, cu hramul Buna Vestire. Astfel, în timpul paşnicei domnii a lui Alexandru cel Bun, Mănăstirea Moldoviţa a fost ocrotită, rezistând până la sfârşitul secolului al XV-lea, moment în care se prăbuseşte datorita unei alunecări de teren. De altfel, la mică distanţă de râul Ciumarnei, unde a existat odinioară o bisericuţă de lemn, nu departe de construcţia actuală, pot fi observate şi astăzi ruinele ruinele celei mai vechi biserici de piatra de pe tărâmul Moldovei.

Petru Rareş, manifestând acelaşi gust artistic ca tatal său, Ştefan cel Mare, din dorinţa de a exista o continuitate a acestei mănăstiri, iniţiază în 1532 ctitoria aşezământului actual, păstrând acelaşi hram religios. În plus, acesta împrejmuieşte mănăstirea cu ziduri şi turnuri de apărare, conturând imaginea unei mici fortăreţe. Pe vechea fundaţie, episcopul Efrem de Rădăuți pune bazele, între anii 1610-1612, casei egumenice (clişarniţa), în intenţia de a păstra odoarele bisericii şi de a întemeia o şcoală de copişti şi miniaturişti, continuând astfel opera culturală a succesorului său. Continuă să citești Mănăstirea Moldoviţa

Mănăstirea Suceviţa – verde de smarald

Se spune adesea că orice român are datoria morală faţă de patrie şi Dumnezeu să întreprindă o călătorie în fascinantul tărâm bucovinean, unde s-au cristalizat cele mai fermecătoare mărturii ale spiritualităţii creştine româneşti. Aşa se face că în rândul lăcaşelor de cult, ce fac o deosebită cinste conduitei religioase a poporului nostru, se înscrie şi Mănăstirea Suceviţa – ctitorie comună a familiilor Movileștilor (mari boieri, cărturari și chiar domnitori ai Moldovei și Țării Românești în perioada secolelor XVI-XVII), înscrisă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Deşi se cunosc cei care au iniţiat consolidarea acestui deosebit monument, există totuşi o aură de legendă pe care credinţa populară o proiectează asupra procesului de fundamentare al edificiului. Un sâmbure de mister se naşte astfel în conştiinţa societăţii tradiţionale, care vorbeşte despre o anumită femeie, necunoscuta sau muta, cum este denumită pe aceste meleaguri, ce timp de 30 ani a cărat zilnic piatră pentru ridicarea aceastei mănăstiri. Întrucât până în anul 1937 aici a fost doar mănăstire de călugări, misterioasa femeie purta un voal negru pe faţă şi nu vorbea cu nimeni. Nu se ştie care sunt cauzele pentru care ea şi-a asumat acest canon, însă se vorbeşte despre dorinţa sa de a fi îngropată în biserică. Această cinste nu i-a putut fi acordată, dar în amintirea trudei şi evlaviei sale i-a fost sculptat chipul pe turnul clopotniţei.

Marginită de apele Suceviţei, ce-i scaldă unduios tihna ancestrală, Mănăstirea Suceviţa datează din secolul al XVI-lea, purtând ca hram al bisericii Învierea Domnului. Tradiţia menţionează ca bază a complexului religios actual un modest schit de lemn, atribuit călugărului Pahomie. Deşi la începututile sale lăcaşul de cult era de proporţii modeste, edificiul a devenit treptat o emblemă a marii familii boiereşti. Astfel, dacă din punct de vedere documentar Mănăstirea Suceviţa este atestată la anul 1586, ca rezultntă al iniţiativei Mitropolitului Gheorghe Movilă, odată ce, în anul 1595, la tronul Moldovei ajunge Ieremia Movilă, sălaşul monahal se îmbogăţeşte cu două pridvoare, zidurile şi turnurile de incintă – mănăstirea căpătând astfel aspect de cetate medievală, o casă domnească, ale cărei ruine mai pot fi observate şi astăzi pe latura de nord, precum şi chilii pentru călugări. De remarcat este şi faptul că tot în decursul domniei acestuia se realizează şi pictura bisericii, frescă realizată de fraţii Ioan Zugravul şi Sofronie, ceea ce a conferit mănăstirii o incontestabilă valoare culturală, artistică şi religioasă. Continuă să citești Mănăstirea Suceviţa – verde de smarald

Femeia – emancipată social sau supusă dogmei religioase?

Auzim adesea că femeia s-a emancipat în ultimele secole, dobândind o anumită autonomie şi putere de decizie, dar încă există semne de întrebare în ceea ce priveşte raportul dintre drepturile pe care aceasta le are în societate şi doctrina religioasă. Care dintre acestea două dobândeşte prioritatea?

În general, oamenii au o anumită teamă faţă de forţa superioară care le guvernează existenţa, iar unii dintre aceştia preţuiesc şi respectă dogmele spirituale mai presus de legile umane, din convingerea că nicio pedeapsă socială nu poate fi mai aspră decât sancţiunea divină. O credinţă bine consolidată, ale cărei dogme sunt adânc întipărite în conştiinţa umană, nu poate intra în concurenţă cu uşurinţă, sau uneori chiar deloc, cu drepturile legale pe care le deţine femeia. Continuă să citești Femeia – emancipată social sau supusă dogmei religioase?

Cucuteni – despre nemurirea sufletului

Sub soarele cald de mijloc de mai, în iarba verde a câmpului se ivesc maci și albăstrele. Sus o boltă senină, adâncă, e delimitată de cireși veșnic tineri. Nimic nu pare a da indicii despre ce s-ar afla, ferit de ochii lumii, la capătul drumului prăfuit. Curiozitatea orășeanului ce este pus în mijlocul unui pustiu necunoscut mă îndeamnă spre clădirea ce pare desprinsă din recuzita unui film S.F. Deasupra panoramei de acoperișuri ce scapără în soarele după-amiezii situl arheologic Cucuteni se înalță, conic, sfidând pretențiile moderne ale domului ce-l înconjoară cu ferestre din sticlă groasă.

Trecerea de la vântul ce adia mărunt către viața imortalizată în pietrele camerelor mortuare e mult prea ușoară – ca un Charon modern ce vâslește Continuă să citești Cucuteni – despre nemurirea sufletului

Trecutul – o parte din noi

,,Noi nu ne deosebim prin ceea ce suntem, ci prin morţii pe care fiecare îi plângem.” (Varujan Vosganian)

Ce-am fi noi dacă nu ar fi părinții noștri? Ce ar fi părinții noștri, dacă nu ar fi fost bunicii noștri? Ce am fi fost noi, dacă nu ar fi fost strămoșii noștri? Poate am fi fost un infinit de particule fără un început, fără un sfârșit. Poate am fi fost o altă persoană, de altă origine, cu o altă entitate sau simplu, poate nu am fi fost. Istoriei îi datorăm existența noastră, faptul că ne trezim, privim cerul, stelele, tot ce ne înconjoară, faptul că avem suflu. Pentru fiecare dintre noi există hărăzită o filă în marea istorie a lumii, însă de noi depinde dacă ne transformăm existența într-un condei și o umplem cu cerneala faptelor noastre, sau o lăsăm albă, imaculată, neavând trecut nici măcar numele pe ea. Continuă să citești Trecutul – o parte din noi

Sărbătoarea Crăciunului și colindele – esența divină

Crăciunul…perioada în care lumea începe să forfote de bucurie, entuziasm, perioada în care lumea e cuprinsă de magia sărbătorilor de iarnă unde cu toții pregătesc mâncarea tradițională după care îți lasă gura apă, curățenia înainte de sărbători bineînțeles, petrecerile de sărbători, bradul și alte tradiții, dar despre bucuria din roșul obrajilor de pe fețele colindătorilor?

Sau despre fericirea din ochii familiei care te întâmpină înapoi acasă? Fericirea din ochii copiilor care primesc cadouri? Sau voioșia cu care colindătorii cântă neîncetat Nașterea Domnului? Sau mirosul îmbietor de cozonac făcut de bunica, ori vinul fiert cu scorțișoară. Da, magia Crăciunului ne cuprinde pe toți de la mic la mare.

Continuă să citești Sărbătoarea Crăciunului și colindele – esența divină