Când vorbim despre Mănăstirea din Parma putem afirma, cu siguranță, că reprezintă o capodoperă a lui Stendhal. Cartea este un roman care se încadrează cu brio în categoria romanelor care-ți rămân veșnic în minte. Mai departe vă voi explica de ce.
Etichetă: razboi
Menumorut – stăpânul Biharei
Menumorut (sec. IX-X) a fost Voievod român din Crișana. Informațiile despre el le avem din cronica notarului Anonymus al regelui ungur Béla al III-lea. A stăpânit teritoriul cuprins intre râurile Someș și Mureș, cu centrul în cetatea Biharea. Ducatul lui Menumorut a fost atacat de triburile maghiare migratoare. În urma acestei confruntări Menumorut pierde o parte din ducatul său și devine vasalul ungurilor din Câmpia Panoniei.
O cronică ungară descrie întâlnirea dintre mesagerii regelui ungur Arpad și Menumorut: „Spuneți-i lui Arpad, ducele Ungariei, conducătorul vostru. Bucuroși ii vom ieși în întâmpinare, ca de la prieten la prieten, pentru a-i da lui tot ce are nevoie, pentru că este străin, și unui străin ii lipsesc multe. Dar pământul pe care îl pretinde, nu-l va avea niciodată de la noi de bunăvoie, câtă vreme vom trăi”. Menumorut s-ar fi adresat solilor căpeteniei maghiare regale Arpad, spunându-le că el ascultă doar de superiorii lui bizantino-bulgari care erau în mod cert de religie creștin-ortodoxă. Continuă să citești Menumorut – stăpânul Biharei
Războiul are chip de copil
… şi se numeşte Ivan, ar fi putut continua titlul de mai sus. Se spune că nimic nu e mai dificil pentru un regizor decât alegerea unui copil drept protagonist. Însă, Andrei Tarkovski reuşeşte într-un mod aparte să pună pe umerii unui băieţel blond şi cu pistrui întreaga dramă a războiului.
Copilăria lui Ivan (1962) a fost primul lungmetraj al autorului de film rus, pelicula care i-a adus recunoaşterea mondială. Aparent, subiectul filmului urmăreşte un fir simplu: Ivan, un băiat orfan, ajunge cercetaş pe front şi are parte de un sfârşit tragic. Ceea ce adaugă profunzime filmului este implicaţia morală, faptul că obiectivul nu surprinde doar ceea ce trăieşte protagonistul, ci şi ceea ce gândeşte, îşi imaginează şi visează.
În evoluţia lui Tarkovski ca regizor de film, Copilăria lui Ivan reprezintă un fenomen singular. Dacă în Călăuza (1979), film care explorează dorinţa omului de a dobândi ceva mai presus de el, într-o lume în care cunoaşterea trebuie ghidată de o călăuză, precum şi în alte filme, Tarkovski explorează posibilităţi externe realităţii, plasând acţiunea în spaţii ficţionale, Copilăria lui Ivan are un suflu realist, bine ancorat în contemporaneitatea lui Tarkovski. Cu acest film, regizorul rus nu caută să provoace mintea publicului, ci să sondeze în sufletul acestuia.
Simbolistica lungmetrajului
Copilăria lui Ivan este construit pe baza unor simboluri şi a unor imagini numite de Tarkovski imagini ale fericirii. Fie că este vorba de un cal înconjurat de mere pe o plajă, fie că asistăm la o scenă în care protagonistul aleargă prin natură, înconjurat de fluturi şi vegetaţie, fericirea este extrem de bine redată de către regizor: se simte şi în imagini, se simte şi în lumini, regizorul alegând cadre întunecate pentru emoţii puternic negative şi cadre luminoase pentru a exprima micile bucurii ale vieţii.
Personajul lui Ivan este cu adevărat special în economia filmului. Dacă, în mod obişnuit, adulţii sunt cei care îşi pierd speranţa, în film, Ivan este cel căruia lumea nu îi mai oferă nicio bucurie. Singura lui temere este aceea de a nu ajunge la şcoala militară, de a nu fi limitat, aşadar, de a i se fura libertatea. Visele în care Ivan îşi revede mama sunt extrem de reale, aproape palpabile pentru personaj.
Crucea, ruinele unei biserici, doi prizonieri executaţi care ţin în mână o pancartă pe care este scris bine aţi venit, moara de vânt, clopotul sunt toate simboluri valorificate pentru a transmite mesajul lui Tarkovski, acela că lumea s-a îndepărtat de vechile valori, că ruinele ajung sub şenilele războiului şi că lupta împotriva cursului istoriei este mereu de necâştigat. Pacea este tema filmului care se conturează prin contrast cu faptele prezentate. Una din cele mai reprezentative scene este cea în care Ivan se întâlneşte cu un bătrân a cărui casă fusese distrusă în timpul unui bombardament. Felul în care bătrânul caută un cui pentru a pune un tablou pe grinda uşii sau faptul că nu uită să tragă zăvorul porţii, deşi pereţii casei nu mai există exprimă dorinţa oamenilor de a rămâne pe loc, de a-şi trăi propriile vieţi, departe de lamele războiului care toacă destine.
Despre acest film, Andrei Tarkovski declara în carte sa autobiografică, Sculpting in Time: După ce am terminat Copilăria lui Ivan, am avut presentimentul că cinematografia îmi era atunci la îndemână. Când joci baba-oarba, cu ochii legaţi, cunoşti, de asemenea, această certitudine de a simţi prezenţa altuia, chiar dacă acesta îşi ţine răsuflarea. Cinematografia era acolo, foarte aproape, o simţeam cu simţul meu interior, asemenea celui cu care câinele de vânătoare îşi adulmecă vânatul. Un miracol se petrecuse. Filmul era reuşit. Altceva se cerea acum de la mine: trebuia să înţeleg ce era cinematografia.
Prin acest film, Andrei Tarkovski se înscrie în spiritul generaţiei sale. Copilăria lui Ivan este realizat în acelaşi deceniu în care Bulgakov va scrie Maestrul şi Margareta şi în care Şostakovici încă mai compunea. Toţi aceşti artişti au în comun faptul că au creat într-un regim ostil, opresiv, în care libertatea de exprimare era legată la ochi. De aici şi contrastele puternice ale operelor lor.
Dincolo de fapte istorice sau interpretări, relevantă rămâne scena de final în care Ivan aleargă pe malul unei ape. Contrastul dintre apa care străluceşte în soare ca o promisiune a vieţii care se schimbă mereu şi îşi urmează cursul şi copacul singular, cu trunchiul ars ca o mărturie a tot ceea ce a fost distrus şi nu mai poate reveni la viaţă – toată această imagine conţine geniul lui Tarkovski: omul care a surprins în câteva secunde de peliculă întreaga dramă a lumii.
Ștefana Bostan
Surse imagini: http://www.cinemagia.ro/, http://www.moviequa.com, https://likeadrum.wordpress.com
Șerban Cantacuzino – o domnie sub simbolul credinței
Șerban Cantacuzino (n. 1640 – d. 1688) a domnit în Țara Românească timp de un deceniu, între 1678 – 1688. Figură remarcabilă a istoriei românești, Șerban Cantacuzino a fost cunoscut ca ,,un personaj destul de viclean , abil, diplomat, destul de crud și însetat de sânge, dar totuși deschis spre idealuri foarte nobile.
Asprimea a dovedit-o față de cei vinovați, iar față de cei drepți a fost bun și îngăduitor. Domnitorul a făcut parte din marea familie Cantacuzino, din care s-au ridicat multe fețe ce au condus atât Țara Românească, cât și Moldova. Continuă să citești Șerban Cantacuzino – o domnie sub simbolul credinței
Relații diplomatice între Imperiul Otoman și Țara Românească
Istoria Imperiului Otoman, de la crearea și până la căderea acestuia, este una exhaustivă prin evenimente cărora se datorează interesul a nenumărați istorici. Turcii otomani întruchipează un model din punct de vedere evolutiv, al popoarelor turcești.
Noi, având privilegiul de-al avea pe Eminescu în „grădina” noastră, am cunoscut prin versiunea liricizată Expediția Sultanului Baiazid I- „Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă,/Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie și-o schimbă.”, în Scrisoarea III.
Continuă să citești Relații diplomatice între Imperiul Otoman și Țara Românească
Luptele tale te fac mai puternic
Putere… uneori avem prea multă și nu știm ce să facem cu ea, sau dimpotrivă, distrugem. Altădată însă, ne lipsește puterea și nu putem înainta. E o variabilă de care depinde calitatea vieții în genere. Există clipe în care ne rugăm la Dumnezeu să ne dea răbdare și putere – două calități greu de menținut vii. Pentru că răbdarea se termină, iar putere s-ar putea să nu avem niciodată. Continuă să citești Luptele tale te fac mai puternic
Ştefan cel Mare – apărătorul creştinătăţii
Ştefan cel Mare a fost domn al Moldovei (1457-1504), fiul lui Bogdan II. Ştefan cel Mare a fosr una dintre personalităţile de excepţie ale istoriei româneşti, voievod ajuns legendar la scurtă vreme după dispariţia sa.
Ştefan a ocupat tronul Moldovei cu ajutorul lui Vlad Ţepeş. A dus o politică de întărire a domniei, descurajând tentativele adverse şi înconjurându-se de oameni de încredere, pe care i-a ridicat în rang, aşezându-i în cetăţile strategice ale Moldovei. Stabilitatea internă, rod al unei politici de maximă eficienţă, a făcut din Moldova o forţă militară în faţa Imperiului Otoman. Însuși Ștefan numea Moldova din timpul său „Poarta creștinății”.
Moldova a devenit și un partener respectat în relațiile internaționale. Astfel, în prima parte din lunga sa domnie a dus o politică externă de cooperare cu Polonia, în lupta pentru redobândirea Chiliei, care a fost reanexată Moldovei în anul 1465. Din aceeași perioadă datează respingerea lui Matei Corvin de a supune Moldova controlului Ungariei prin victoria de la Baia (1467), precum și înfrângerea unei armate tătare la Lipnic, in apropierea Nistrului (1469 sau 1470).
Continuă să citești Ştefan cel Mare – apărătorul creştinătăţii
Ziua Mondială a Păcii – Pacea își are izvorul în noi
”Pacea nu e ceva ce ți-ai dori. Pacea e ceva ce faci, e ceva ce creezi, e ceva ce ești, e ceea ce dai mai departe.” John Lennon
Sunt trei lucruri în aceasta lume, pe care, fiecare om, indiferent de apartenența etnică, religioasă sau politică și le dorește cu ardoare. Pacea, sănătatea și fericirea. Un trio care le înglobează pe toate celelalte componente-piloni ale unei vieți împlinite.
Pacea, în
simplitatea dumnezeieștii sale misiuni este etalonul purității, al iubirii și-al armoniei mondiale.
De aceea din anul 1981, la 21 septembrie pacea este celebrată și citită pe buzele tuturor celor care-i înțeleg și simt cu sufletul, cu mintea, valoarea-i incomensurabilă.
Ziua mondială a păcii a fost promovată la această dată de către Națiunile Unite prin Rezoluția 36/67 a Adunării Generale. Această zi este dedicată consolidării și promovării idealurilor păcii între toate națiunile și popoarele lumii.
Cei care au simțit nevoia adoptării unei zile atât de însemnate, știu că în pace se naște iubirea, în pace e cerul senin și tot în pace ne crește rumenă pâinea pe ogoare.
Pacea e cu certitudine oglindirea raiului, un rai pământesc, scăldat în albastru, îndulcit cu roz și pictat subtil în nuanțe mustoase de verde. 
Cu siguranță, cel mai profund simt dulceața păcii curgându-le prin vene, cei care au gustat din amărăciunea războiului.
Cei care și-ai căutat cu disperare copiii printre mormane de fiare, cei care au adunat bucăți din casa în care și-au zidit sănătatea, cei în ochii cărora s-au năruit speranțe, visurilor cărora li s-au tăiat aripile, nereușind să zboare.
Cu certitudine, pacea se naște în fiecare dintre noi, iar pentru a reuși să promovăm pacea mondială, trebuie să promovăm mai întâi de toate, pacea interioară.
În această învălmășeală, alergătură de colo, dincolo, în acest stres colectiv, pacea, greu își mai găsește loc în sufletele noastre. E doar din cauza că nu mai gândim colectiv, ci gândim egoist, individual, de parcă am putea ține singuri pe umeri această planetă.
Dacă răul se extinde cu viteza sunetului, atunci binele se propagă cu cea a lumii, deci, oferiți din albeața sufletului vostru, dăruiți lumină și dragoste, sădiți în urma voastră dreptate și adevăr, căci, binele e întotdeauna cu un pas în fața răului.
Marii tirani au instigat la război din cauza războiului interior de identitate, ură, prejudecăți. Cei care aprind focul unui război, nu duc un război cu ”dușmanul”, ci cu ei, cu propria conștiință și propriul demon sufletesc, care le ciuruiește mai întâi propriul suflet și tocmai apoi inima întregii umanități.
Astăzi, suntem privilegiați să glorificăm pacea, să slăvim cerul pentru că a așezat-o suavă, precum o pânză curată peste noi.
Cu inima tremurândă, însă, vedem că pânza imaculată nu-și păstrează nici astăzi curățenia pe tot mapamondul, mai sunt pământuri pârjolite de contradicți
i, iar pânza păcii mai e pătată de sânge și stropită de lacrimi.
Dacă cineva nu a înțeles încă cât de prețioasă este pacea, să privească în ochii unui copil fericit ce se zbenguiește desculț printr-un lan de păpădii.
Să-l privească topindu-se de bucurie atunci când mama și tata îl răsfață cu sărutări pline de dragoste.
Să-l vadă cum râde până la urechi, de i se văd gropițele rumene, în care se pierde și soarele, atunci când sora mai mare îl leagănă în scrânciob.
Apoi să privească în ochii disperați ai unui copil rătăcit, să arunce o privire în hăul întunecat în care copilul își caut părinții, aleargă fără speranță într-un labirint fără sfârșit, cufundat în beznă și asurzit de mitraliere care împrăștie moarte.
De aceea, păstrati-vă sufletul curat, lăsați ca pacea să coboare peste el, purtați pacea în piept, în ochi, în mâini, în fapte, în iubire.
Militați pentru pacea mondială și amintiți-vă că e de ajuns un singur război interior, pentru a se declanșa un război mondial.
Cristina Morari