Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă! (Nichita Stănescu)
Pisica îmi toarce leneș lângă picior. Îmi mai aruncă câte o privire somnoroasă și apoi se ghemuiește lângă mine. Eu mai sorb o gură din ceaiul meu de mentă și privesc orizontul, apoi cerul, apoi îmi arunc privirea în gol; aștept să treacă un vis pe sub ochii mei, ca să mi-i trezească.
O frunză uscată se desprinde din copacul de la poartă, apoi încă una și încă una… Se aștern obosite la pământ, de parcă acolo vor să ajungă, de parcă pământul le aștepta demult, de parcă nu mai simt nici lipsa ramului, de parcă s-au îndrăgostit și s-au sacrificat. Se aștern și-și odihnesc rămășițele de fibră.
