8 septembrie 2015. E o zi sfântă. Privim cu ochii limpezi ai inimii cum razele soarelui ne luminează calea cu blândețe. Căci am pornit într-o misiune nobilă, pe urmele spiritualității, lăsându-ne sufletul purtat spre locurile în care se revarsă pe pământ divinitatea. Îndrumați de gândul cel bun, am căutat hrana sufletului într-un mănunchi de religie ce împletește cultele bisericești ca pe o coroniță de flori sfinte.
Pașii ni se opresc în fața turlelor albe ce se înalță sub infinitul cerului. Crucile din vârf se pierd în norii răzleți, atingând Împărăția lui Dumnezeu. Regatul ceresc își pogoară minunea asupra zidurilor nestrămutate ale credinței, ce-și au temelia adânc înfiptă în lutul din care am fost creați. Zace pe pământ o frântură de paradis ca o liană divină aruncată de sus, pe care alunecă îngerii. De ea se agață oamenii, vrând să urce la cer și să se despovăreze de păcate, fiindu-le sufletul prea greu de apăsări lumești.
Nu-i chip să privești biserica fără să-ți rănești ochii întinați de slăbiciune trupească cu atâta lumină sfântă impregnată în ziduri! Suntem în fața ei doar bieți omuleți de humă, prea mici să înțelegem atâta măreție. Dar în piept ne bate harul divin prin bunătatea inimii noastre, lucrând astfel prin noi minunea din care și cerul, și pământul își trag seva. Continuă să citești Un suflu de sfințenie
