Cu mulți ani în urmă am avut o prietenă evlavioasă pe care o iubeam, așa că am fost nevoit să mă țin după ea în multe ”pelerinaje” prin țară, pe trasee incluzând mănăstiri și biserici de vază. Am mâncat cu mare plăcere fasole și cartofi pe la hramuri, am mâncat din pomeni primite, am făcut dănii, am dat de pomană, am văzut locuri minunate, am stat în picioare la liturghii și masluri, am făcut zeci și zeci de cruci, am pupat mâna la preoți, le-am zis cu respect și bucurie ”sărut-dreapta, părinte!” și câte și mai câte de-acestea. Asta ca ateu. Mi-am îngropat părinții (atei patentați, iar mama chiar atee furioasă) cu tot ritualul bisericesc, le-am făcut pomeniri, le-am făcut colive cu mâna mea, am plătit pomelnice etc. Căci așa e frumos printre oameni, dacă ești ateu să nu dai cu ghiuleaua în turnul bisericii și să nu-i strângi pe preoți de gât, ci să respecți tot cuprinsul religiei, dacă vrei ca și acei oameni să-ți respecte ție ateismul… Căci vorba lui Hegel: ”Tot ce este real este rațional”, adică are o rațiune de a fi, inclusiv religia, bisericile, preoții, credincioșii, dar și ateii, precum și toate celelalte religii.
Etichetă: minciuna
Iubirea nu e matematică
,,Iubire”, un cuvânt frumos, care ne însoțește discursul în fiecare zi, cu fiecare ocazie, nu ? Iubim părinții, iubim prietenii, iubim iubitul, iubita, iubim cerul, natura, tot ceea ce ne înconjoară, până și cardul prietenului, uneori, ne trezește simțăminte de iubire. Tot ce vedem, tot ce auzim, iubim.
Iubesc! Iubești! Iubește ! Cu toții pretindem că iubim, asta e clar, dar câți dintre noi simt cu adevărat esența iubirii ?
Vă mai amintiți perioada de pe băncile școlii? Atunci când ne era predată o lecție nouă, începeam: definiție, clasificări, caracteristici etc. Ei, nu e de mirare că de fiecare dată încercăm să definim fiecare termen, fiecare lucru: ,,prietenia este…”, ,,adevărul este…”, ,,minciuna este…” ș.a. Hmm, cam schematizat totul, nu ? Dar, cu iubirea nu e același lucru ! Nu o poți încătușa în cuvinte standardizate, nu îi poți da o formă concretă. Continuă să citești Iubirea nu e matematică
Viorica
Cred că majoritatea minciunilor pe care le-am spus ȋn viaţă au fost până la vreo 9 ani. Cât am stat ȋn curtea aceea. Copil unic la părinţi. Copil ȋntr-o curte fără copii. Priveam de dimineaţa până seara peste gard. Acolo era un imobil cu mai mulţi copii, baieţi si fete. Acolo stătea Viorica. O fată cu doi ani mai mare. Fugeam hoţeşte la ea. Mama mă recupera şi mă certa.
Ȋn curtea aceea erau nişte baieţi la vârsta pubertaţii, ȋn care mama nu prea avea ȋncredere. Şi un câine. Ȋn acela nu aveam eu ȋncredere. Când reuşeam să mă ȋntâlnesc cu Vorica, ȋncepeam să mint. Ne luam la ȋntrecere să povestim, care mai de care, despre obiecte nemaivăzute pe care le deţinem. Era uşor. Noi nu fusesem niciodată una ȋn casa celeilalte. Ȋntâlnirile noastre se consumau ȋn curte. Aşa că, dă-i şi fabulează. Culmea e că eu simţeam că Viorica minte. Dar nu mă puteam opri să nu inventez şi eu tot felul de gogomănii ca să fiu la ȋnalţime. Totul a mers cum a mers, până a fost dată Viorica la şcoală. Ȋn fiecare după-amiază ȋmi povestea nişte episoade horror. Bătăi peste degetele de la mâini. Asta mi-a rămas. Ȋncet, ȋncet mă cuprinsese frica.