Cu fiecare început de iarnă, luna decembrie ne aduce mreaja sărbătorilor religioase, care ne preschimbă tristețea în bucurie, bătrânețea în tinerețe, adultul din noi într-un copil, frigul în căldură, verdele într-un alb imaculat.
Să zică cineva că nu așteaptă Crăciunul! Să zică cineva că nu așteaptă pe Moș Crăciun!
Pentru că aceste sărbători ne umplu casele, dar, mai ales inimile, de magie, iar an de an ne bucurăm alături de oameni dragi sub miros de portocale, de brad, sub clinchet de clopoței și voci care nasc colinde frumoase sub geam, la ușă, în gând sau la telefon.
Pe 25 decembrie, românii de bună credință sunt toți invitați la ziua lui Iisus, când Acesta împarte har pe la fiecare casă și lumini pogoară din Ceruri peste noi. Seara asta e cea mai binecuvântată dintre toate. Și dacă Dumnezeu e cel care se așază cu noi la masă, o masă îmbelșugată, sufletele sunt mai greu de umplut. De ele trebuie să avem grijă noi, cei care decidem dacă îl primim pe Marele oaspete în casa noastră.
Epigonii gândurilor mele trezesc fiarele pe care prezența ei le îmblânzea. A nu se nega vreodată existența acestor fiare. Or ele sunt omniprezente în mintea noastră.
Și doar ceva (ah, cât de vag sună acest ceva) tulbură apele.
Cât de dor mi-i de omul care mă iubește mai mult decât mă iubesc eu? Oceanic!
Căci gândul mi-i la mama, vreau să fiu acolo unde-i el.
De-un ceas trec cinci minute. Se cheltuie și parcă nu. Se scurg și se adună la loc. Dar ea îmbătrânește. Și cu fiecare rid devine mai mamă decât e. Pentru că mă aflu în fața unui punct mizerabil care îmi învie imposibilitatea de a alege între două lucruri: unul important și altul inevitabil. În ambele cazuri sunt eu. Și-n ambele-s puternică. Pe una o va ucide decizia clipei. Dar nu sunt sigură de victoria permanentă a uneia: își vor pasa una alteia regele.
Pentru că ne naștem singuri și murim singuri. Iar încrederea, dacă nu e, atunci trebuie să fie ca un chibrit: mică, ireversibilă, care oferă doar o șansă.
De ce să da? Pentru că e… mic:
Un chibrit e mic, deoarece producerea acestuia presupune sacrificare forestieră. Analogic, încrederea e o parte din ființă, o parte care se sacrifică și ea.
A doua… pentru că e… ireversibil:
Ce inspirată a fost Providența. Dacă un chibrit ar fi ignifug, în primul rând, nu am avea acces la foc; asta ar însemna ca acesta să nu ardă, adică să nu folosească la nimic. La nimic bun. Încrederea, precum chibritul, odată „ars”, odată profitând în mod parșiv de aceasta, la el nu te mai poți întoarce. Ai avea tu acces, dar doar până la mine. Mai departe nu.
De ce e important să citim? Eu cred că nu e important – e inevitabil.
Acum paisprezece ani mi-aș fi răspuns așa: trebuie să învăț a citi, ca să știu unde e plecată mama. Altfel, biletul lăsat pe masă e pus acolo ca să-l duc la coș.
Dar nu e chiar așa de fix-pix. O problemă nu e mare, dacă n-a fost mică. Știu asta, pentru că și eu am fost mică, respectiv, o mică problemă, iar acum am crescut: sunt o problemă mare!
De aia, ba nu, nu de aia: citesc, ca să aflu rezolvări, răspunsuri. Apoi îmi pun întrebări. Viața e o ecuație.
Ce sunt cărțile? Sacrificii, magazine, librării, depozite, comori,… un laborator de idei și imagini, din care vei întocmi înțelesul și „filosofia vieții”.
Am citit puține cărți. Le pot ține pe degete. Și am impresia că, dacă aș fi citit o sută de cărți, le-aș fi scăpat demult din mâini. Substratul acestei metafore sau hiperbole duce la ideea lui Tolstoi: „Citiți. Citiți cărți bune. Pe restul le va face viața.” N-am citit o sută de cărți nu pentru că mi-a fost frică să nu-l dezamăgesc pe Tolstoi :), ci pentru că – și revin iar la ideea ipotetică de a le „scăpa jos” – or acest lucru e echivalentul imperativului tolstoinian „Citiți cărți bune”.
Departe în timp (1798), dar nu și în spațiu – la doar 18 km de localitatea bucovineană, Gura Humorului, Cacica se numără printre cele mai vechi mine de exploatare de sare cristalizată din saramură de pe continentul european. După amplasarea în cadrul județului, comuna Cacica reprezintă inima Sucevei. Dacă e să ne furișăm în timp, cu siguranță, Cacica nu e despre o civilizație care s-a dezvoltat în urma apariției sistemului de irigații în preajma fluviului Nil, dar, cel puțin denumirea, se trage de la un pârăiaș, Kaczka. Din slavonă, acesta înseamnă rață.
Despre Cacica vorbesc documentele sfârșitului secolului al XVIII-lea. Până atunci însă, cu mai mult de 200 de ani înainte de a se scurge veacul al optsprezecelea, în regiunea românească, supusă fiind administrației austriece, s-a deschis o mină pentru cele 20 de familii poloneze și altele patru de ucrainieni, poposite aici în urma văditului interes pentru sarea – bogăție minerală după care tânjeau habsburgii. Pentru a da undă verde mineritului, lucrările de defrișare a zonei a trebuit să înceapă curând, ceea ce a și urmat.
Pe pământ românesc, polonezii s-au acomodat foarte repede, astfel încât localitatea să se transforme într-o patrie a lor, în ciuda celor patru familii de ucrainieni. S-au gândit oare că pun temelia unei comunități care va dăinui secole?Nu, ei doar minau.
Cacica, arc peste timp
Dacă te rătăcesc picioarele cumva prin Cacica, de vină e Salina. Iar natura are motivele sale pentru asta: cele peste 8200 de galerii armate cu lemn și vechi de sute de ani te ajută să străbați cele două secole de existență. Fiind săpată manual, salina e un muzeu al amprentelor, nefolosindu-se niciun alt utilaj decât mâna omului. Azi, Salina Cacica, adevărata moștenire a timpului, simbolizează perfecțiunea naturii. Nu în zadar, pentru că în subteran poți pătrunde doar datorită treptelor de brad pe care sarea le-a îmbrățișat, împietrindu-le veșnicia în inima vremii.
Una din cele 8200 de galerii în sare
Deschiderea oficială a salinei a avut loc în anul 1791. Întinzându-se pe o arie impozantă, baza turistică presupune un traseu de 5oo de metri. Munca acelor ocnași de acum 300 de ani au ridicat prin viitoarea Cacică un monument timpului, în care stă Dumnezeu, la capătul opus al celor 150 de trepte de coborât. Acolo, turiștii pot face cele mai impresionante poze primului obiectiv turistic din întregul complex, Capela Romano-Catolică Sfânta Varvara.
Capela Romano-Catolică Sfânta Varvara
La 29 demetri în pământ, în 1803, mâini dibace și iscusite încep primele ciopliri pentru ridicarea unui lăcaș sfânt, a cărui cruce, amvon, rambleu și altar sunt sculptate în sare. Tot în același perete sărat, înzidirea chipului Sfintei Varvara în blocurile sudice de sare va fi devenit icoana bisericii cu același nume, protectoarea minerilor.
Tot mai spre adâncurile pământurilor cacice, la 35 de metri adâncime de lumina soarelui, zidarii au dat de suficiente minerale de sare, pentru a reda silueta Capelei Ortodoxe. Galeria în care aceasta este săpată depășește cu mult pe cea în care se află capela catolică, fiind mal largă, în pereții salinei sculptându-se basoreliefuri cu motive religioase. Ajunși aici, turiștii se pot închina Icoanei Sfântului Daniil Sihastrul.
Lacul Sărat, unic în România
Chiar și în lipsa plutei, cea cu care însuși Carol I se plimbase, pe apa artificial amenajată în salină, Lacul Sărat de la Cacica este unic în țară. Ceva mai adânc decât cele două capele, forma lacului este redată și de balustrada de lemn care înconjoară apa. Pereții impetuoși țin în brațe cristalele de sare ce conferă anturajului un aspect luxos și curat, aidoma unei săli de operație, datorită aerului pur din întreaga salină.
Lacul Sărat, Salina Cacica
Întâlnirile festive, balurile, spectacolele de altădată erau marcate într-o sală la fel de sărată, care poartă denumirea de Sala de dans ori Sala ing. Agripa Popescu. Aceasta este destul de încăpătoare, având și trei balcoane, săpate și ele în sare. Azi, aceeași sală și-a păstrat doar numele, fiind destinată pasionaților de sport, transformându-se în teren de volei și tenis.
Terenul de sport.
La aproximativ 40 de metri în sare, Salina Cacica surprinde și cucerește prin sănătate, manufactură splendidă, istorie palpitantă și peisaje cum numai la Bucovina se-ntâmplă să dea Dumnezeu.
Mai des decât de fiecare dată, atunci când simt că grijile mele au uitat să mă deranjeze, îmi pun toată speranța într-o amintire. Una la care nu se mai poate de reveni, dar nici de plecat. Eu încă mai sunt copil. Și nu-l ascund niciodată. Nu am faze când mă întorc în ani. Probabil trăiesc în mai multe vremi. E o chestie pe care nu vreau s-o-nţeleg, ci s-o simt.
Încă n-am depășit perioada când a visa nu e musai să adormi, când stelele mai pot sta cu tine, chiar dacă acestea au apus, pentru că le montez pe bucata mea de cer („dar ce bucată!” – vorba lui Eminescu), și ăsta montat la fel de bine, când încă îmi pasă de ce va crede mama la următorul meu pas făcut, când a ști precis că nu e niciun spin pe cărare e egal cu: n-o să mă doară. Asta e copilăria? Dacă da, eu încă-s copil. Sunt medalia unei mame care mă poartă la fiecare sărbătoare și momente mai triste. O medalie valoarea căreia e indicată și pe verso, datorită celei care și-o atârnă în jurul gâtului.
Românii au înțeles un lucru: bogățiile minerale moștenite de la natură trebuie valorificate așa cum se cuvine, iar generozitatea lui Dumnezeu se traduce în acea treime din apele termale ale continentului pe care ni le-a dat nouă. Neuitând faptul că Natura ne oferă excepţii pentru fiecare regulă, excepția Transilvaniei este, cu siguranță, Complexul Balnear Băile Figa, Beclean.
Una din aleile Stațiunii
Băile Figa, Beclean, un favor european pentru români
Deja de șapte ani consecutivi, românii din întreaga țară se răsfață, petrecându-și vacanțele pe tărâmurile Transilvaniei. Asta și datorită faptului că din 2010, în Județul Bistrița-Năsăud, în al cărui oraș de reședință, Beclean, localitatea Figa, s-a inaugurat un complex balnear. Acest proiect, finanțat cu ajutorul unor fonduri nerambursabile din partea Uniunii Europene, se întinde pe o suprafață de 15 hectare și este construit la o distanță deglijabilă de orașul Beclean – doar 3 km. Zona este una dumnezeiască, datorită pădurilor care înconjoară stațiunea. În ceea ce privește panorama ale cărei peisaje mirobolante impresionează profund, aceasta constituie un motiv aparte pentru a alege destinația dată, când vine vorba de o vacanță memorabilă. Ca un magnet pentru turiștii străini sunt și proprietățile apei sărate, dar și ale nămolului ce constituie o porție de sănătate de neînlocuit.
Vedere din Parcul Balnear
Servicii prestate
Așa cum am mai spus, de șapte ani, zona Beclean reprezintă o atracție deosebită pentru turiști, iar aceștia nu aleg la întâmplare această stațiune. Aici, oamenii au parte de aerul curat pe care pădurea îl oferă gratuit, iar verdeața naturii te face să te simți ca-n palma lui Dumnezeu, mai ales că liniștea este redată de cântecul păsărilor, plescăitul apei și adierea ușoară a vântului.
Pe de o parte, Băile Figa te invită să te relaxezi ca-n rai, iar pe de altă parte – să guști din elixirul care-ți remediază sănătatea corpului și a sufletului. Serviciile puse la dispoziție foarte variate atrag zilnic turiști din toate părțile lumii, cei care aglomerează sfărșiturile de săptămână. Astfel, sub cerul liber, înconjurat de terasele la care se servește din belșugul stațiunii, Bazinul cu apă sărată este străjuit de o mini-plajă de nisip, acolo de unde,pe șezlonguri, este așteptat soarele.
Bazinul de apă dulce
Mini aqua-land
Bazinul cu apă dulce și piscina acoperităa cărei lungimeatinge 18 metri, deschisă pe tot parcursul anului, constituie Mini aqua-land, atracția de top pentru copii. Pentru adrenalină și senzații tari, piscina este înconjurată de trei tobogane: Kamikaze, Concurs și Spirala, toate cu înălțimea ce nu depășește 10 metri, elementele dinamice ale acestora asigurând distracția pe cinste a celor mici. Toate acestea sunt amenajata în interiorul unui ambient, numit Clădirea SPA, construită în centrul complexului care mai dispune, de asemenea, de patru jacuzzi, un cabinet medical, o sală de fitness și altele de masaj.
Mini Aqua-Land
Tot la copii, s-au gândit cei de la Beclean, atunci când au creat un Râu Leneș, mai ales pentru cei care-și doresc să se relaxeze în adevăratl sens al cuvântului. Startul distracției începe, desigur, pe saltelele pneumatice, care le permit să plutească de-a lungul râulețului, cursul căruia parcurge un traseu jucăuș: înconjoară copleșitoarea plajă de nisip, șezlongurile și parcelele acoperite de iarbă.
Microbiștii și cei pasionați de tenis sunt atrași, în mod efectiv, de cele 3 Terenuri pentru sport amenajate cu gazon sintetic. Astfel, toată lumea își petrece timpul în cel mai plăcut mod, iar serile nemaipomenite nu pot fi repetate decât tot aici, la Beclean, încheind ziua pe note perfecte la un picnic, în parcul balnear pe care, pentru a-l admira, design-ul proiectului s-a gândit la montarea de podețe rustice peste un lac de apă dulce, pe malul căruia există băncuțe din lemn destinate persoanelor care preferă un loc mai dosit.
Unul din terenurile de tenis
Cascada, ce grandioasă poate fi uneori căderea. Valeriu Butulescu
Punctul de belvedere este cel mai apreciat loc din întregul complex balnear. Acesta presupune o cascadă de toată frumusețea, amenajată artifical, iar din acest punct turișii au ocazia să cuprindă cu ochiul ceea ce nu poate fi cuprins cu amândouă mâinile: parcul din brațele pădurilor ce-l înconjoară, iar de sus, acest decor idilic nu-ți dă pace până la viitoarea vacanță.
Puțini de peste oceanele planetei noastre cunosc răspunsul la o întrebare cât se poate de geografică, iar când sunt întrebați de Republica Moldova, mai că i-ar zice Cricova, Mileștii Mici sau să o creadă parte a vreunui stat din îndepărtata și influenta vecinătate. Totodată, puțini știu că despre această țară se poate vorbi așa cum se vorbește despre muzică, pentru că ea s-a născut acasă, în Moldova, la 1 martie, 1937, odată cu primăvara, în satul Mocra, îmbrăcând haina unui suflet, pe nume Eugen Doga.
Eugen Doga, compoitor din Republica Moldova
Probabil Doga vine de la prima notă de pe portativ, înainte de a se trage din Transnistria, dintr-un sătuc sovietic pe vremea aceea, îndrăgind muzica, practic, ca pe o mamă a lumii interioare, acea în care poate trece toate vămile, neavând hotar și limite.
A ajuns, astfel, în sufletele tuturor, datorită primului pas măreț de a absolvi școala de muzică „Ștefan Neaga” din Chișinău timp de patru ani la mijlocul secolului al XX-lea. Cel de-al doilea pas a fost Conservatorul de Stat și Institutul de Arte „Gavriil Muzicescu”, unde a studiat violoncelul și, respectiv, clasa de compoziție. Student fiind, își începe foarte devreme cariera de muzician în Orchestra Comitetului de Stat al R.A.S.S.M pentru Televiziune și Radiodifuziune, în calitate de violoncelist, pe care o va profesa timp de cinci. Se dedă artei predării, fiind profesor la școala de muzică al cărei absolvent a fost, „Ștefan Neaga”, carieră pe care o dedică următorilor alți cinci ani din viața sa.
Eugen Doga în tinerețe
Între timp, reușește să se afirme cu dexteritate în arta muzicală, acolo unde nu în zadar o făcea pe maestrul, pentru că urmează momentul său de glorie, când se afirmă pe scena internațională. Debutează în anul 1963, încă pe când era profesor și membru al colegiului redacțional și de repertoriu al Ministerului Culturii al R.S.S.M., cu un cvartet cu coarde. După ce și-a cucerit profesiunea, succesul îl cucerise și el, astfel urmându-l pretutindeni. Timpul și talentul îl transformă, apoi, în autorul unor lucrări de excepție, scriind muzică pentru filme, de estradă și de scenă, semnând, de altfel, și numeroase compoziții devenite șlagăre.
Eugen Doga, compozitor din Republica Moldova
„Primăvara omenească”, „Vocea omenească”, „Curcubeul alb” sunt cantatele care îi marchează cu aur cariera muzicală, servindu-i drept inspirație în crearea unei simfonii, cântece de estradă și pentru copii.
Avântul pe care-l cunoaște în domeniul filmografiei îl ridică pe culmile succesului, regăsindu-și numele printre cei mai renumiți compozitori cinematografi post-sovietici. Comedia Se caută un paznic reprezintă debutul muzicianului în arta filmografiei, la Studioul Cinematografic Moldova-Film, în 1967, compunând muzică pentru mai mult de 200 de filme: Singur în fața dragostei, Nunta la palat, Lăutarii, Șatra. Dulcea și tandra mea fiară este filmul pentru care Eugen Doga va scrie valsul ce va deveni, în 2014, una dintre cele patru capodopere muzicale ale secolului XX, ales de către UNESCO.
„Dulcea și tandra mea fiară”, secvență
Eugen Doga se face vinovat de dezvoltarea filmului de animație din Republica Moldova, realizând coloana sonoră pentru diverse pelicule, semnând totodată și muzica pentru o serie de spectacole, cum ar fi: Pe un picior de plai, Păsările tinereții noastre, Luceafărul ș.a.
Premii și titluri oferite artistului Eugen Doga
Încă din 1967, de pe când era profesor, i-a fost conferit titlul de Maestru Emerit al Artei din Moldova, Artist al poporului din R.S.S.M., iar în 1987 devine Artist al Poporului din U.R.S.S. Cu Premiul Ordonul Republicii și Omul Secolului XX (SUA) maestrul este decorat în anul 1997 și, respectiv, 1998, iar peste doi ani – cu Ordinul Steaua României, oferindui-se gradul de ofițer, în timp ce acum 9 ani, primește ordinul Pentru Merite în fața Patriei din partea Rusiei.
Eugen Doga și Vasile Iovu, 2007
De asemenea, în timp ce la Moscova i se conferă titlul de Doctor Honoris Causa, în Republica Moldova, anul 2007 este considerat „Anul Eugeniu Doga”.
Varietatea genurilor pe care Eugen Doga le abordează și le stăpânește cu lux dovedește faptul că în cosmologia muzicii, autorul de genialitate a cucerit un loc destinat unei stele, punându-și sufletul pe portativ, iar viața fiind un solfegiu. Emotivitatea pe care compozitorul o transmite prin fiecare vibrație sonoră comunică în toate limble, pentru fiecare ascultăror, indiferent de cultură, culoare, credință.
Anul acesta, Eugen Doga atinge vârsta octogenară, iar cu această ocazie, Ministerul Culturii din Republica Moldova a numit anul 2017 „Anul Eugen Doga”.
De ce să nu.
De ce e important să citim? Eu cred că nu e important – e inevitabil.
Mai des decât de fiecare dată, atunci când simt că grijile mele au uitat să mă deranjeze, îmi pun toată speranța într-o amintire. Una la care nu se mai poate de reveni, dar nici de plecat. Eu încă mai sunt copil. Și nu-l ascund niciodată. Nu am faze când mă întorc în ani. Probabil trăiesc în mai multe vremi. E o chestie pe care nu vreau s-o-nţeleg, ci s-o simt.
