Poveste despre speranță

person-847999_1280

Era vară când inima mi-a fost ruptă în bucăți, fără voia mea. A fost lăsată pe un câmp, părăsită și uitată de lume. Ploi puternice mi-au udat-o și mi-au spălat rănile și mi-au atins cicatricile; soarele a încălzit-o cu putere, flori albastre au crescut în jurul ei, triluri de păsări au cântat pe lângă ea și… nimic, inima mea zăcea fără viață într-un câmp de la marginea existenței mele.  Tot ce avea la ea era Speranța.

Vara a trecut în grabă și odată cu ea s-a dus și verdele câmpului, și strălucirea soarelui, și ploile calde de vară, și cerul senin, și tot optimismul din jurul inimii mele. Un vânt puternic a bătut și a doborât florile la pământ, a scuturat frunzele de pe copaci, a adus vreme posomorâtă de toamnă și o nostalgie fără de seamăn s-a așezat peste inima frântă. Frunze aurii au căzut peste ea, au făcut covor călduț și nimic… inima nu respira, nu dădea niciun semn de viață. Dar Speranța continua să aibă grijă de ea.

Continuă să citești Poveste despre speranță

Rugăciunea – fibra vie a fiecăruia dintre noi…

fata_rugaciune_gir_prayCând viața e grea, când momentele triste îți tot dau târcoale, iar necazul nu te părăsește, există o soluție care sigur dă roade: ruga.  Înțelepții spun că în orice moment al vieții, fie el fericit sau trist, trebuie să ne rugăm, deoarece chiar ajută sau cel puțin, ne ajută să ne menținem pe poziție.  Rugăciunea e forța prin care obținem energie, acea energie de care avem nevoie pentru a supraviețui.

Deci, atunci când cazi, unica soluție e să privești în sus, să te rogi tainic și cu sufletul deschis către divinitate, apoi să te ridici și să înaintezi cu putere, să-ți continui drumul, dar de data asta, mai tare și mai încrezător. Rugăciunea e vocea inimii, iar această voce este foarte puternică dacă e sinceră; această voce e sacră și ajunge sus dacă e rostită cu speranță. Cred cu tărie, în acest circuit al rugăciunii: ea pornește de jos, de la cineva care strigă după ajutor, apoi prinde formă acolo sus, se materializează și inevitabil se întoarce înapoi la cel ce a trimis-o, pentru a se împlini, pentru deveni realitate.

Continuă să citești Rugăciunea – fibra vie a fiecăruia dintre noi…

Ovidiu Papadima – om al luminii

Ovidiu Papadima (1909-1996), eseist, istoric literar, cronicar literar și folclorist român.
Ovidiu Papadima (1909-1996), eseist, istoric literar, cronicar literar și folclorist român.

Lumea are nevoie de oameni de valoare, de oameni care să caute originalul, de oameni care să devină originalul, să împrăștie peste tot lumina cuvântului, lumina cunoașterii și a înțelepciunii.  Lumea are nevoie de minți luminate. De aceea, când e să vorbim despre Ovidiu Papadima, menționăm neapărat că a fost un om al luminii: eseist de excepție, cronicar și istoric literar de excepție și de asemenea, folclorist român foarte bine cunoscut, născut la 23 iunie 1919 și decedat la 26 mai, 1996).

Originar din județul Constanța, a făcut Liceul Alexandru Papiu Ilarian, fiind un elev sârguincios și primul din clasă la învățătură. După ce în anul 1928 a absolvit liceul, a urmat o nouă etapă în viața lui: Facultatea de Litere și Filosofie din București (1928 – 1931). Apoi, între anii 1937 și 1940 s-a aflat în Germania, la Doctorat, ajungând acolo prin bursa Alexander von Humboldt.

Imediat după aceea, între anii 1940 și 1941, Ovidiu Papadima a ajuns să ocupe postul de lector al catedrei de literatură română în cadrul Universității de la Viena.

Continuă să citești Ovidiu Papadima – om al luminii

5 motive de a proteja pădurea

Pădurile – plămânii pământului, se spune. Fără păduri, suntem ca fără de oxigen, deci e foarte important să învățăm să le protejăm, să le îngrijim, să le prețuim, pentru a ne asigura viața pe pământ.

padure_forest

Mai jos, v-am pregătit cinci motive de a proteja pădurea:

1. Pădurea furnizează oxigen pentru toate organismele vii de pe pământ și în același timp, absoarbe bioxidul de carbon, care este atât de nociv pentru sănătate și astfel, contribuie la reducerea poluării.

Continuă să citești 5 motive de a proteja pădurea

Mami, suflă-mi pe inimă…

person-868315_1280„Durerea e un lucru foarte ciudat; suntem atât de neputincioşi în faţa ei. E ca o fereastră care se deschide atunci când vrea ea. Camera se răceşte şi nu putem decât să tremurăm…” (Arthur Golden)

Durerile noastre sunt o insulă pustie. Dureri mai vechi, dureri mai noi… Le simt adânc în mine. Îmi apasă pe suflet, pe simțiri, pe tâmplă; mă macină, mă frămîntă, nu mă lasă să respir, nu mă lasă să trăiesc.

Inima mea e slabă acum, pentru că durerile care trăiesc în interiorul ei sunt mai puternice decât ea, pentru că aceste dureri devoratoare se hrănesc cu bucăți din ea. Sufletul e un loc tăinuit și un mare mister: nimeni nu știe unde se află, dar toți știu cum doare.

Sufletul are răni neștiute de nimeni, răni adânci imprimate pe învelișul inimii, care dor tot mai mult și mai mult și se acutizează cu fiecare respirație, cu fiecare gură de aer trasă silit în plămâni. Rănile acestea sunt incredibil de adânci, iar pe dinăuntru, mii de săgeți împung inima cu putere, aducând în față regrete, amintiri, dorințe, trăiri vii, trăiri vechi, dar vii. Îi poți minți cu ușurință pe alții că ești bine, îi poți minți cu un zâmbet și cu felul tău de a fi, zâmbind și râzând și mergând înainte. Dar cum să te minți pe tine? Cum să te minți? Când inima ți-e plină de răni, care sângerează zilnic, clipă de clipă…

Nu, nu te poți minți, iar lacrimile care ți se nasc în suflet, încep să curgă pe dinafară, și curg, mai ales noaptea, pentru că ziua e ușor să-ți ascunzi emoțiile, și față de tine, și față de alții, dar noaptea… e imposibil. Ești doar tu, cu tine însuți, cu gândurile tale, cu imagini din trecutul tău care ți se perindă în fața ochilor pentru a agrava și mai mult durerea pe care o ai. Ești doar tu, doar tu cu inima ta atât de vulnerabilă, care strigă după ajutor, iar tu nu poți face nimic s-o ajuți.

Toți avem dureri, unele mai adânci, altele mai la suprafață, unele mai vechi, altele mai noi, dar cert este că toate sângerează din când în când și ne împiedică să trăim fericiți. Uneori, ne dorim ca aceste dureri să dispară printr-o minune, să ne culcăm liniștiți seara în patul nostru cald, iar a doua zi, dimineața, toate durerile să dispară odată cu împrăștierea întunericului. Ne-am dori să dispară toate dubiile, toate gândurile care ne fac slabi, toate urmele de îndoieli, toate regretele; iar rănile să se cicatrizeze, pentru a ne lăsa să ne ducem crucea în tihnă și pace.

Sau de multe ori ne dorim ca durerile să ne fie spulberate de un vânt puternic, să fie duse departe, părăsite undeva, la o margine de lume, fără să mai poată veni înapoi, fără să ne mai tulbure vreodată. Dar de cele mai multe ori, ne dorim ca inima să redevină ceea ce a fost cândva, să pulseze fericire din nou.

Asta-mi doresc și eu, ca orice muritor de rând, să bată un vânt puternic și să-mi sufle toate durerile sau să dispară toate odată cu lăsarea dimineții, dar până atunci…

Mamă, știu că te doare când știi că și pe mine mă doare, însă într-o zi durerea va dispărea, într-o zi va trece, dar până atunci, te rog, spulberă-mi dubiile, împrăștie-mi tăcerile, alungă-mi fricile, liniștește-mi simțirile, arată-mi drumul către mine. Mami, suflă-mi pe inimă, așa cum îmi suflai pe genunchi, ca să-mi treacă zgârieturile, atunci când eram doar o copilă fără griji. Suflă-mi pe inimă, ca să nu mă mai doară…

Maria Bocicov

Rețeta livezii de meri sau a copiilor crescuți frumos

family-557078_1280Copiii sunt mâinile cu care ne prindem de rai, mugurii vieții, mesajele vii pe care le transmitem unor vremuri pe care nu le vom vedea, viitorul nostru.

Copiii înfloresc ca niște flori, dar ei nu sunt buchete, ci o minunată livadă de meri. Şi această livadă e a noastră. Şi această livadă trebuie cu drag îngrijită; trebuie să depunem mult efort şi dragoste necondiţionată pentru a mânca mere mari şi dulci atunci cînd va fi vremea recoltei.

Înainte de a sădi livada, trebuie să ne mai gândim încă o dată la ceea ce facem: suntem noi oare gata pentru aceasta? Vom avea timp destul pentru grădină? Va fi lângă noi cineva care ne va oferi ajutor constant când vom avea nevoie? Căci a avea o livadă implică multă muncă și grijă.

Apoi, cînd răspunsurile sunt deja gândite, sădim cu foarte multă iubire livada; şi nu o sădim pur şi simplu, ci cu foarte multe gânduri frumoase şi luminoase. Încet-încet, copăceii cresc şi noi trebuie să lăsăm alte lucruri deoparte, pentru a putea fi acolo, pentru a îngriji puii, pentru a-i uda în fiecare zi, pentru a-i hrăni cu dragoste, valori spirituale şi educaţie, pentru a le cânta melodii și pentru a le spune povești. Dacă depunem o muncă contiuă și asiduă, livada va creşte sub ochii noştri şi ne vom simţi pur şi simplu împliniţi când vom vedea că toata munca depusă şi dragostea prind uşor-uşor o formă.

Vor veni timpuri grele. Timpuri în care omul care ne-a promis să ne ajute cu livada se va dovedi un ajutor nu prea bun și ne va fi greu atunci să ne descurcăm singuri, dar vom avea două variante: fie acea persoană va pleca, fie lucrurile se vor limpezi și acea persoană va rămâne cu noi, iar lucrul în livadă va continua, de data asta,  cu mai multă putere și voință.

Va veni un timp când  va trebui să curăţim livada de uscături şi va trebui s-o facem foarte atent, cu multă educaţie și răbdare. Altădată, un vânt mare va bate şi va trebui să susţinem copăceii cu toată forţa şi grija. Uneori vom privi cu scepticism și nesiguranță la copaci și vom realiza că e o muncă zilnică și grea și că acest lucru ne epuizează enorm, dar ceva din noi ne va da un impuls de a continua ceea ce am început.

Toată nesiguranța va fi în curând spulberată, atunci când mireasma florilor ne va îmbăta în prospeţime și plăcere spirituală. Atunci vom realiza că e timpul să meșterim o bancă, ca să venim acolo zi de zi şi să fim la curent cu tot ceea ce se întâmplă… Şi într-o zi, fără ca măcar să ne dăm seama cât de repede a trecut timpul, vom putea sta pe acea bancă, învăluiţi de împlinire și vom gusta cu poftă dintr-un măr mare şi roşu, analizîndu-i gustul şi simţindu-i aroma.

Vom avea atunci un sentiment curat de plăcere, de bucurie sufletească: că am făcut și noi ceva frumos în lumea asta, ceva care e al nostru, care a pornit de la noi, ceva cu rădăcini adânc înfipte în inimile noastre, iar această poveste nu e numai despre rețeta perfectă a livezii de meri, ci este și despre cum să crești copii în modul cel mai frumos cu putință.

Maria Bocicov

Fă-ți timp măcar o clipă

Vfericire, fata iața e un dar sacru pe care îl primim o singură dată. Dar suntem atât de ocupați să alergăm în toate părțile în căutarea lucrurilor atât de inutile și de neimportante, încât uităm să ne mai facem timp să trăim. Uităm că viața trece, timpul trece și că într-o bună zi, va fi prea târziu. Așa că, fă-ți timp pentru tine. Fă-ți timp să stai cu tine, doar tu și gândurile tale, doar tu și emoțiile tale, doar tu și sentimentele tale. Privește-te în oglindă, analizează-te, rezonează cu sufletul tău. Caută în adâncul lui ca să vezi ce-și dorește cu adevărat și nu mai fugi de tine. Fugi de lucrurile care te întristează, care te pun pe gânduri, care te fac slab. Fugi și îndreaptă-te înspre cele care-ți aduc plăcere. Îndreaptă-te către lucrurile mici, dar care sunt în stare să te facă fericit.

Continuă să citești Fă-ți timp măcar o clipă

Peștera Urșilor – cea mai frumoasă peșteră din România

Peștera Urșilor se află în județul Bihor, aproape de localitatea Chișcău, comuna Pietroasa și a fost descoperită în anul 1975, atunci când în Munții Apuseni a avut loc o dinamitare la o carieră de marmură. Având o altitudine de 482 m, Peștera Urșilor este un obiectiv turistic important pentru această zonă a României, fiind considerată și cea mai frumoasă peșteră din țara noastră.

Interior din Peștera Urșilor, Foto; Zátonyi Sándor, Wikipedia
Interior din Peștera Urșilor, Foto; Zátonyi Sándor, Wikipedia

Primul care a coborât în peșteră, prin puțul format în urma dinamitării, a fost un miner pe nume Traian Curta, care a mers până în Sala Mare, originar fiind chiar din localitatea Chișcău.

Continuă să citești Peștera Urșilor – cea mai frumoasă peșteră din România