Noi nu ne naştem obedienţi. Obedienţa o dobândim. Azi mi-am amintit de Pantalone, un câine corcit care a trăit mult timp ȋmprejurul blocului. Roşcat, stufos, cu un cap aproape leonin, picioarele scurte, gura mare. Stătea sub balcoane şi lătra.
O dată am scăpat de la geam o carpetă. Am coborât, am dat ocol blocului şi m-am dus s-o recuperez. Am avut de furcă. Pantalone mârâia şi lătra ca să nu mă apropii de teritoriul lui care, ȋntâmplător, era şi al meu, să ȋmi iau obiectul zburător.
Cam toate lucrurile neplăcute se întâmplau când nu era tata acasă. Tata era șef de garaj, la întreprinderea de transport în comun. La ora 3,30, dimineța, venea maşina de serviciu și-l lua din poartă. Mașina de serviciu era un autobuz Setra, vai de mama lui. Eu rămâneam cu mama până seara târziu când se întorcea el.
În vremea aceea mă încăpățânam să fac tot felul de boli ale copilăriei, care mai de care mai spectaculoase. Nu știu cum, dar foarte des îmi curgea sânge din nas, fără a fi un copil zdruncinat și fără a da cu nasul prin viață. Mama mă dusese la Policlinică unde domnișoara doctor Iorga, o persoană mai mult decât responsabilă, îi spusese că sunt suspectă de meningită. Și că la orice alt semn, fuga la spital. Nu știu cum ajunsese la concluzia asta, pentru că îmi amintesc că nu aveam fotofobie și nici redoare a coloanei cervicale.
Dar într-o dimineață, buf, iar mă bufnește sângele pe nas. Mama a lăsat baltă tot ce făcea. M-a înșfăcat și fuga cu mine în stradă. Pe vremea aceea, nici telefon, nici mașini la tot pasul. 
Prima mașină care a trecut pe stradă, un IMS. Şoferul văzând în mijlocul trotuarului o femeie cu un copil cu o cârpă la nas a oprit imediat, ne-a luat și ne-a dus la Spitalul de Copii. Îmi amintesc și acum că spitalul era în renovare. În curte era o mare săpătura și accesul se făcea pe un podeț instabil de scânduri. Precum pisica și cu puiul, mama m-a cărat pe podul acela șubred. Și nu eram nici prea mică și nici prea slabă. Ajunse la urgențe, unde era plin de copii cu fel de fel de probleme. 
A mea părea o glumă. Era acolo un băiețel căruia îi înflorise un bob de fasole în fosa nazală. Și-l introduseseră acolo fără ca părinții să prindă de veste. Au aflat după ce nasul copilului a început să miroasă urât. Am așteptat și noi până am intrat la dr. Lazăr. Mi-a pus niște întrebări, m-a consultat. Concluzia a fost că n-am nicio meningită. Doar un vas slăbit la nas, epistaxis. I-a dat mamei o rețetă pe care ea, de agitație, a uitat-o în cabinet. Am ieșit. Și amândouă, pisică și pui, făceam echilibristică pe podeț, către poarta spitalului. Și iată că pe mama o strigă, din spate, cineva. Doamnă, doamnă! Era dr. Lazăr care alerga după noi cu rețeta în mână. Am voie să întreb, unde suntem noi cei de altădată?
10 sept 2015
Lumința Potîrniche
Tanti Clara era un”ghem de babă”, cum zicea mama. O femeie micuţă şi fragilă, cu părul alb, imaculat, strâns ȋntr-un coc simplu. Provenea dintr-o familie mic-burgheză. Ea, grefieră la Baroul avocaţilor, ȋn perioada dintre cele două războaie. Văduvă de tânără. Soţul, un funcţionar afemeiat şi cartofor, murise de plămâni şi o lăsase cu două fete.
Una plecase ȋn Germania, imediat după război, măritându-se cu un inginer neamţ. Ȋi uitase şi chipul. Mai afla din când ȋn când câte ceva despre ea din nişte scrisori ce se vedeau a fi fost dezlipite şi apoi relipite ȋn grabă. Nu avea telefon. Nici vocea nu i-o mai ştia.
Cred că majoritatea minciunilor pe care le-am spus ȋn viaţă au fost până la vreo 9 ani. Cât am stat ȋn curtea aceea. Copil unic la părinţi. Copil ȋntr-o curte fără copii. Priveam de dimineaţa până seara peste gard. Acolo era un imobil cu mai mulţi copii, baieţi si fete. Acolo stătea Viorica. O fată cu doi ani mai mare. Fugeam hoţeşte la ea. Mama mă recupera şi mă certa.
Ȋn curtea aceea erau nişte baieţi la vârsta pubertaţii, ȋn care mama nu prea avea ȋncredere. Şi un câine. Ȋn acela nu aveam eu ȋncredere. Când reuşeam să mă ȋntâlnesc cu Vorica, ȋncepeam să mint. Ne luam la ȋntrecere să povestim, care mai de care, despre obiecte nemaivăzute pe care le deţinem. Era uşor. Noi nu fusesem niciodată una ȋn casa celeilalte. Ȋntâlnirile noastre se consumau ȋn curte. Aşa că, dă-i şi fabulează. Culmea e că eu simţeam că Viorica minte. Dar nu mă puteam opri să nu inventez şi eu tot felul de gogomănii ca să fiu la ȋnalţime. Totul a mers cum a mers, până a fost dată Viorica la şcoală. Ȋn fiecare după-amiază ȋmi povestea nişte episoade horror. Bătăi peste degetele de la mâini. Asta mi-a rămas. Ȋncet, ȋncet mă cuprinsese frica.
Astăzi am făcut conversaţie cu un câine, de frica oamenilor.
Stăteam la o coadă imensă la asociaţia de locatari care e locată ȋntr-o garsonieră minusculă. De afară se auzeau zarvă şi nişte vorbe obscene.
La un moment dat s-a ȋntredeschis uşa. Am bănuit că era tocmai cel care ȋmi chinuise urechile. Nu-l vedeam pentru că eram după uşă.
Am ajuns cu chiu cu vai la ghişeu şi, când am ieşit am dat nas ȋn nas cu un câine enorm, alb, care… ducea ȋn lesă un omuleţ mic, slab, ȋmbrăcat ȋn blugi de aceia cu turul pe la genunchi şi care vorbea prostii continuu, de parcă aşa respira.
M-am gândit că dorea să-şi compenseze statura. A dat buzna ȋn asociaţie dar a ieşit repede pentru că nu ȋncăpea… câinele. Mie, care mi-este foarte frică de câini, deşi ȋmi plac foarte mult, dar şi de oameni de genul ipochimenului despre care vorbesc, mi-a fost imposibil să nu mă apropii de câine.
Trebuia văzut! Cred că avea peste doi metri dacă se ridica ȋn două picioare, alb imaculat, alură de lup, păr lung. Superb! Şi părea blând. Individul ăsta, supărat pe soartă, ȋl lovea cu lesa suprapusă şi ȋi poruncea să se aşeze.
Câinele, deştept, refuza. I-am spus să nu-l bată. L-am ȋntrebat dacă e malamut. De frică, la atât s-a rezumat cultura mea chinologica. Tipul s-a ȋnmuiat ca prin farmec, a devenit moderat, chiar politicos. M-am riscat şi am mângâiat câinele pe cap. A meritat cutezanţa. Am obţinut un dialog cu un om de genul celor care mă ȋngrozesc de obicei. Mi-am amintit că şi Hitler ȋşi iubea câinele, păstrând proporţiile, bineȋnţeles.
Luminiţa Potȋrniche
23 sept 2014
