Când vorbim despre Mănăstirea din Parma putem afirma, cu siguranță, că reprezintă o capodoperă a lui Stendhal. Cartea este un roman care se încadrează cu brio în categoria romanelor care-ți rămân veșnic în minte. Mai departe vă voi explica de ce.
Etichetă: literatura
Controlul minții în romanul „1984” – contribuțiile tehnologiei și vocabularului
Controlul minții este subiectul care fascinează omenirea de veacuri. Inițial s-a început cu cercetarea mecanismului gândirii. Cum funcționează, ce factori îl influențează, cum anume poate fi stimulat și alte asemenea întrebări au fost subiectele principale ale multor lucrări filosofice. Însă, îndată ce mecanismul gândirii a fost deslușit sau măcar în parte explicat, noțiunile aflate au început a fi aplicate și testate în vederea obținerii de rezultate în alte subiecte direct legate de acesta. Unul dintre ele este, desigur, controlul minții.
Continuă să citești Controlul minții în romanul „1984” – contribuțiile tehnologiei și vocabularului
Pasiuni celebre
Atunci când există dorință, stă în puterea fiecărui om să facă ceea ce știu să facă și alții.
Thomas Young, renumitul fizician englez, a fost un copil-minune. Citea de la vârsta de 2 ani, la 6 ani învăța geometria, n-avea decât 8 ani când se ocupa cu lucrări serioase de geodezie. Cunoștea multe limbi, iar într-un timp s-a ocupat cu descifrarea hieroglofelor. Consecvent, el a devenit un bun cunoscător în probleme de artă, s-a ocupat de acustică, de construcții navale, de medicină și agronomie, de zoologie, fiziologie și de alte științe. A ajuns să se afirme inițial chiar la circ, executând acrobații călare și dansuri pe sârmă.
Pentru oricine, numele marelui Mendeleev se asociază cu legea periodicității elemenentelor chimice. Puțini știu, însă, că la vremea lui, Mendeleev a avut parte de o dublă celebritate, determinată de cele două pasiuni ale lui. Cea de a doua fiind confecționarea geamantanelor. În acest scop, el a preparat și un clei special, pe care au început să-l utilizeze toți fabricanții de valize. Într-o zi, în timp ce-și cumpăra materialul necesar acestei ocupații, cineva l-a întrebat pe vânzător cine este venerabilul bătrânel. Vânzătorul s-a arătat foarte mirat că nu este cunoscut și i-a răspuns că este vestitul meșter de geamantane – Mendeleev.
Strălucitul matematician rus N. I. Lobacevski a rămas cunoscut posterității drept creatorul geometriei neeuclidiene. Contemporanii l-au cunoscut însă și sub alt aspect: acela de agronom. Printre distincțiile primite de Lobacevski se numără și medalia de argint acordată de Societatea agricolă din Moscova drept răsplată pentru contribuțiile sale în horticultură și agricultură.
Una din cele mai frecvente pasiuni ale savanților a fost și rămâne literatura. Matematicianul Bolzano spunea: „Toate realizările mele științifice i le datorez lui Schiller”. Fizicianul american Willard Gibbs știa pe dinafară o mare parte din opera lui Shakespeare, iar Niels Bohr, mai modest, memorase în întregime Faust, de Goethe. Einstein, deși se plângea mereu că n-are timp destul pentru lectură, afirma, totuși, că Dostoievski i-a oferit mai mult decât Gauss.
Dar marea pasiune a oamenilor de știință a fost și rămâne, totuși, muzica. O strălucită mărturie în acest sens a oferit-o autorul operei Cneazul Igor, compozitorul și chimistul Aleksandr Borodin. Einstein era un excelent violonist, iar Plank și Max Born erau cunoscuți ca foarte buni pianiști. De altfel, istoria muzicii și a științei a consemnat în analele ei un celebru cuplu de interpreți alcătuit din pianistul Plank și violonistul Einstein. Richard Feynman, laureat al Premiului Nobel, unul din creatorii electrodinamicii cuantice, avea o mare slăbiciune pentru instrumentele de percuție. O fotografie îl înfățișează pe Feynman lângă unul din instrumentele lui favorite, o tobă bongo-bongo. Mai mult, marele Feynman, profesor universitar, obișnuia să cânte în orchestre de jazz, bineînțeles, la baterie. Este adevărat că mai avea, însă, și o altă pasiune, aceea pentru cifruri secrete de seifuri.
Una din marile pasiuni a oamenilor de știință a fost și colecționarea de creioane. Bulgarul Vasily Diankov poseda o inedită colecție de creioane. El a reușit să adune peste 2.000 de modele diferite, provenind din 40 de țări. Cel mai vechi exponat datează din anul 1877, iar cel mai mare – un creion publicitar, produs de firma Koh-i-Noor – are 1 metru lungime și, pentru a putea fi ascuțit, a trebuit să se apeleze la strung.
O colecție de același fel posedă și ungurul Janos Fulop. Bogata lui colecție cuprinde exemplare din peste 50 de țări, unul din creioane datând tocmai din anul 1450. Este o adevărată raritate la care colecționarul ține cel mai mult.
Acum mai bine de jumătate de veac, V. Ciumakov, profesor la Institutul de Construcții din Rusia, a făcut pasiune pentru colecționarea creioanelor. De atunci el a strâns o colecție care cuprinde mii de exponate și ilustrează producția a circa 100 de firme din toată lumea. Pe planșete speciale se pot vedea exemplare rare sau unice, realizate de firme autohtone sau străine cu prilejul unor jubilee, creioane de reclamă, de forme, mărimi și culori diferite, cu mina de formă dreptunghiulară, triunghiulară, plată, pătrată, rotundă, groasă, subțire. El deține și câteva creioane așa-numite ale viitorului, cu mină fasonată, din lemn, carton, masă plastică. Unele din creioane se pot ascuți fără briceag și fără ascuțitoare.
Tudor Chelariu
Paul Lucian Letzner – Fericirea vine cu ascensorul
Deşi se află – iată! – la al optulea roman scris în limba română şi difuzat în România, scriitorul german Paul Lucian Letzner continuă să fie încă puţin cunoscut la noi, ceea ce ne determină a considera oportună comunicarea/divulgarea câtorva amănunte din interesanta şi bulversanta sa biografie. Etnic german de origine, născut în Bucureşti la 5 ianuarie 1963, Paul Lucian Letzner a absolvit, în 1985, Academia de Marină „Mircea cel Bătrân” din Constanţa. Trei ani mai târziu, în 1988, reuşeşte să evadeze din lagărul comunist, stabilindu-se în cele din urmă în Germania, unde lucrează actualmente ca inginer de instalaţii industriale – îndeletnicire cronofagă fiindcă presupune, între altele, pentru el, frecvente şi îndelungi deplasări în state din Europa, Asia şi America. Cu toate acestea, făcând dovada unei puteri de muncă ieşite din comun, a unei tenacităţi demne de invidiat, dar şi a unui talent scriitoricesc de necontestat, Paul Lucian Letzner a reuşit să se impună, în ultimii ani, drept unul dintre cei mai activi, mai pasionaţi şi pasionanţi romancieri din spaţiul literar românesc.
Continuă să citești Paul Lucian Letzner – Fericirea vine cu ascensorul
Stelian Filip și satiricul din opera sa
Îmi aduc aminte și acum de primul contact avut cu scrierile lui Stelian Filip. Eram pe la începutul clasei a XII-a, abia împlinisem vârsta majoratului, iar dorința mea de a explora și alte orizonturi ale literaturii părea a fi mai intensă ca niciodată. Îi reamintisem mamei de o promisiune mai veche, legată de un volum scris de către Szilágyi Domokos, pe care mi l-a prezentat drept poetul favorit al adolescenței sale. Încântată de pofta mea de lectură și în același timp de curiozitatea de a cunoaște un scriitor nou, a început să scotocească prin biblioteca din camera ei.
Cititul: un hobby pe care îl poți lua cu tine oriunde
,,Dacă nu îți place să citești înseamnă că nu ai găsit cartea potrivită.” spune J. K. Rowling. Cititul reprezintă o activitate prin care ne putem desprinde pentru o perioadă de timp de monotonia, stresul și oboseala pe care le resimțim din ce în ce mai mult în fiecare zi. Ne ajută să uităm de probleme și să explorăm o nouă lume imaginară.
Călăuza – capodopera lui Andrei Tarkovski
Filmul lui Tarkovski, „Călăuză”, deși publicat în anul 1979 continuă să fie de actualitate și încă să stârnească publicul. Acțiunea sa și modalitatea de filmare, în primă instanță, pot părea greoaie, iar pentru un privitor nemotivat poate fi un motiv pentru a renunța la vizionarea lui. Totuși, dacă reușești să îl parcurgi până la final, sunt mari șansele să dorești a-l vedea din nou.
Scenariul își are rădăcinile în cartea fraților Strugațki „Picnic la marginea drumului”, de unde însă s-au păstrat doar ideile de Călăuză și Zonă. Așadar, acțiunea filmului se concentrează în jurul călătoriei celor trei personaje: Scriitorul, Profesorul și Călăuza. Cei trei pornesc într-o aventură prin Zonă în urma zvonurilor auzite, conform cărora în centrul acelui spațiu s-ar afla Camera. Odată ajunși acolo, se spune că oamenilor li se îndeplinește orice dorință și astfel ar deveni fericiți.
Pentru a putea înțelege pe deplin analiza filmului, este necesar să facem mai întâi mici lămuriri.
Ce este Zona?
Primele cadre ale filmului înfățișează telespectatorului povestea Zonei. Se spune că, în urmă cu ceva timp, o navă spațială sau un meteorit s-a prăbușit și astfel a luat naștere Zona. Imediat ce s-a constatat aceste fapt, s-au trimis soldați și cercetători care însă nu s-au mai întors. Urmarea a fost că acel loc s-a împrejmuit cu sârmă ghimpată și s-au pus paznici. Așa a luat naștere o nouă meserie, aceea de călăuză; slujbă periculoasă, care putea aduce după sine o mulțime de necazuri, dar de care omenirea avea nevoie.
Ce este Camera?
Camera reprezintă un loc ce se spune că se află în centrul Zonei, dar la care nu se poate ajunge cu ușurință și pe cale dreaptă. Cine reușește să ajungă acolo însă, este răsplătit și i se îndeplinește cererea. Dacă acest lucru este adevărat, telespectatorii vor afla la finalul filmului.
Cine sunt oamenii care merg în Zonă?
Zona este pustie. Doar cei ce o păzesc se poate spune că se află pe teritoriul său. Călăuza, împreună cu cei pe care îi însoțește, trebuie să își asume un risc și să treacă de paznici și de metodele de apărare. Ei se încumetă să treacă prin toate acestea doar fiindcă nu mai au nimic de pierdut, după cum ne spune însăși Călăuza. Oamenii care au ajuns în pragul disperării și care simt că sunt fără speranță pot ajunge într-un asemnea context. Acest fapt se datorează probabil faptului că persoanele care pășesc pe teritoriul Zonei trebuie să aibă o anumită pregătire sufletească. Ei nu pot fi persoane agresive, egoiste și mândre. Trebuie să fie umili și pașnici pentru a fi vrednici de a păși acel spațiu. În acest sens, ne stau mărturie armele care stau ruginite pe sub apele Zonei sau tancurile ruginite și dezafectate de pe câmpiile ei.
Dacă am lămurit aceste aspecte superficiale ale filmului, propun să trecem la analiza propriu-zisă a fimului.
Personajele
În film, nu există nume. Personajele sunt identificate cu ajutorul poreclelor. Astfel, ne sunt prezentați Scriitorul, Profesorul și Călăuza. Scriitorul a pornit în această călătorie pentru că la acel moment nu mai avea inspirație, iar Profesorul dorea recunoașterea în mediul științific și academic. Aceste apelative nu sunt alese la întâmplare sau din pricina unei lipse de considerație a identității lor umane, ci, numindu-se astfel, ele devin simboluri. Așadar, profesorul stă ca simbol al realității concrete, științifice, iar Scriitorul este exponenul artei. Călăuza, cea care dă și titlul filmului, poate fi privită ca o reprezentare a conștiinței, acest înger păzitor care ne poartă în adâncurile gândirii.
Călătoria lor sugerează traseul introspectiv al unui om, iar cele trei personaje sunt instanțele ce compun personalitatea lui. Astfel, pe întortocheatul traseu vom observa cum Profesorul este cel care respectă regulile și care urmează sfaturile călăuzei, în timp ce, Scriitorul se opune în unele momente Călăuzei și își manifestă rebeliunea ce stă la baza artei.
Când cei trei ajung în Cameră, ei refuză să intre. Scriitorul pune mâna pe o coroană de spini și se încununează cu ea. Această scenă sugerează desacralizarea și înlocuirea lui Dumnezeu cu eul personal. De asemenea, Profesorul vrea să detoneze o bombă în acel spațiu pentru a nu cădea în mâini nepotrivite. Cei doi refuză să creadă, nu vor să accepte miracolul credinței. Detonarea nu va avea loc, dar Scriitorul și Profesorul nu vor renunța la vechiul eu. Cei trei se întorc din Zonă teferi și nevătămați, dar neîmpliniți, intelectualii fiindcă nu și-au atins scopul, iar Călăuza dezamăgită de cursul societății.
Fericirea și libertatea
Toți cei ce pornesc spre Zonă, pornesc în căutarea fericirii. Călăuza merge acolo pentru a se simți liber, după cum afirmă chiar el. În prima parte a filmului, el îi spune soției lui „Mie oriunde mi-e închisoare”, iar la final îi mărturisește Profesorului că Zona îi este singurul loc în care se simte liber. Tarkovski sugerează această libertate și totodată fericire pe care o poți găsi în Zonă prin modul în care acțiunea este filmată. În afara Zonei, cadrul este ilustrat doar în nuanțe de sepia, iar în interiorul Zonei, totul este filmat color.
Considerând simbolistica Zonei, aceea de spațiu interior al persoanei, vom putea trasa corespondența între ceea ce este în afara Zonei și trăirea exterioară, de zi cu zi, pe care o ducem. Apartamentul Călăuzei este golaș reprezentat, cu pereții înegriți, învechit și claustrant. Pe de altă parte, când Călăuza ajunge în Zonă, putem observa o schimbare radicală în comportamentul său declanșată de regăsirea sa în acel spațiu al fericirii. El își acordă câteva minute de singurătate și se trântește în genunghi părând că mulțumește cerului că există acel loc. Realitatea, cu legile și constrângerile ei, sufocă eul precum o epuizează pe Călăuză viața în afara Zonei, iar regăsirea eului în liniștea interioară este comparabilă cu cea pe care o simte Călăuza în cadrul Zonei.
Camera
Camera reprezintă cel mai adânc loc al sufletului, locul unde adevărul pur se relevă și unde cu greu se poate ajunge. Acolo, omul află adevărata sa natură și descoperă ceea ce este el. Acest adevăr poate ucide sau poate mântui, totul depinde de ceea ce facem cu el. Acesta este tâlcul ce se desprinde din povestea Învățătorului/Porcului Spinos. El a fost îndrumătorul Călăuzei. Călăuza relatează despre acesta că a avut un frate care a murit încercând să ajungă și el în Cameră. În urma acestei întâmplări, Învățătorul a intrat și el în Cameră și a cerut ca fratele său să fie adus la viață. Ieșit din Zonă, Învățătorul nu l-a aflat pe fratele său, dar a descoperit că acum este putred de bogat. Așadar, Cameră nu îți îndeplinea dorința pe care o spuneai, ci pe cea adevărată din adâncul sufletului. Văzând că fratele său nu s-a întors și descoperind astfel natura materialistă ce stătea la baza eului său, Învățătorul se sinucide.
Aflând această poveste și temându-se că adevărul despre ei va ieși la iveală, Profesorul și Scriitorul nu au mai intrat în Cameră. Ei și-au dat seama că asemenea Învățătorului, ei nu vor putea îndura să cunoască adevărul despre ei înșiși și că astfel ei preferă să trăiască în minciună; în minciuna care le liniștește conștiința și care nu le provoacă durere.
Concluzii
Acest film este o poezie. Este încărcat de subînțelesuri, simboluri și imagini artistice ce redau cu măiestrie viziunea lui Tarkovski asupra naturii umane.
Filmul „Călăuza” reprezintă o alegorie a călătoriei intrinseci spre căutarea adevăratului eu. Această călătorie este lungă și anevoioasă. Pe acest drum vom fi încercați de propriile nevoințe, de durerile și patimile noastre și există probabilitatea ca nemaiputând îndura aceste dureri, vom renunța. Însă și dacă vom ajunge totuși la finalul ei, este necesar să acceptăm adevărul cu umilință și pe cât se poate să încercăm a ne schimba.
Diana Cristea
Mâine – între realism şi idealism
Ce va aduce viitorul? Cum va arata lumea şi cum vom fi noi? Adesea ne punem astfel de întrebări. Cum e de aşteptat, răspunsul nu poate consta decât în ipoteze, scenarii în mai multe variante până la faptul împlinit. Ziua de mâine este o pagină albă. Mâine este, în esenţă, un mister. Mâine înseamnă vise, planuri, speranţă, incertitudine, teamă… Este un gol pe care încercăm să-l umplem, dar nu ştim cât din ce sperăm se va împlini. Este o uşă întredeschisă prin care încercăm să privim. În realitate, mâine există doar în clipa prezentă şi este acel ceva care ne face să pierdem o mare parte din viaţă fără să vedem ceea ce ar trebui uneori să conteze mai mult: prezentul. Mâine, de multe ori, ne împiedică să trăim azi şi astfel ne răpeşte din zile.
Suntem adesea întrebaţi cum vedem viitorul sau cum ne vedem în viitor. Cu ceva timp în urmă aş fi răspuns mai idealist la astfel de întrebări. Mulţi tineri vor să ajungă departe, îşi doresc să exceleze, să se impună prin puterea exemplului, să schimbe lumea, dacă se poate. Aspiraţii măreţe, planuri uneori prea mari. Adevărul este că dintre cei care îşi doresc asta, unii reuşesc şi o ştiu, alţii reuşesc dar nu vor afla, ori n-au aflat, pe când alţii continuă să viseze pentru a realiza apoi că şi-au irosit existenţa rătăcind printre vise. O astfel de constatare trebuie să fie teribilă, însă nu toţi avem o asemenea menire, deşi nu renunţăm şi poate mai avem şi impresia că înfăptuim lucruri care vor dăinui în conştiinţa unora. Nu tot ceea ce facem, uneori absolut nimic din ceea ce facem, nu contează pentru restul lumii şi nu pentru că ceva este cu mult mai bun decât altceva, ci pentru că orice selecţie este subiectivă şi corespunde gusturilor celor care fac selecţia asta.