Arhive literatura - Revista EduSoft

Cu ce se ocupă Studiile traductologice?

Este dificil să acordăm o definiție fixă a traducerii. Lingviștii s-au străduit secole de-a rândul să creeze o definiție care să cuprindă toate caracteristicile ei și să nu omită vreun detaliu al acesteia. Totuși, acest fapt nu a fost realizat. Avem mai multe definiții care combinate pot reda conceptul traducerii. În principiu, o traducere presupune transpunerea unui text dintr-o limbă într-o alta. Limba inițială din care provine textul este canonic denumită “limba sursă”, iar limba în care textul urmează a fi redat reprezintă “limba obiectiv” sau “țintă”.

Traducătorul are sarcina de a face accesibil unui număr mai mare de cititori conținutul unui anumit text, scris desigur, într-o limbă necunoscută lor. O scriere, în orice limbă ar fi, respectă anumite reguli: regulile de sintaxă, de conținut, de vocabular, de stil și, nu în ultimul rând, textul se supune autorului. Autorul are o istorie, un trecut unic, care în mod inconștient îi influențează stilul de viață, personalitatea și mai cu seamă limbajul. Limba este influențată de o multitudine de factori și de aceea ea devine un element distinctiv al fiecărui individ în parte. Copilăria, școala, prietenii și cunoștințele, precum și nivelul intelectual contribuie la formarea unui tipar lingvistic. Datorită acestui fapt un scriitor devine recognoscibil prin ceea ce creează.

Traducerea este considerată de unii lingviști a fi la granița dintre știință și artă întrucât a reuși să împaci toate nivelurile de limbă ale unui text cu o altă cultură și, totodată, să păstrezi același înțeles reprezintă într-adevăr o dificultate. Această problemă a traducerilor a dat naștere unui domeniu nou subordonat lingvisticii numit “studii traductologice”. Acest domeniu se preocupă cu dificultatea traducătorului de a reda un text care să satisfacă nivelurile semantice și structurale ale textului din limba sursă. Studiile traductologice nu vizează stabilirea unui set fix de reguli prin intermediul cărora s-ar obține traducerea “perfectă”, ci studiază și explică metodele folosite în procesul traducerii.

Continuă să citești Cu ce se ocupă Studiile traductologice?

Relaţia dintre individ şi istorie la Marin Preda

„Istoria este una dintre obsesiile mele şi, probabil, şi a altor scriitori.” (1)

Convins că „nu există prin definiţie istorie fără întâmplări sublime sau tragice” (2), prozatorul Marin Preda mărturiseşte că, de copil, a avut revelaţia faptului că se va desprinde treptat de lumea satului în căutarea unui alt destin: „(…) Nu împlineam 10 ani când îmi doream din tot sufletul să nu mai fiu ţăran.” (3) . Cu toate acestea, este evident că originalitatea şi forţa creatoare a operei marelui scriitor sunt izvorâte tocmai din spaţiul ţărănesc primordial, cu tradiţii şi obiceiuri bine conservate, cu legi nescrise, dar respectate cu sfinţenie.

Omul – elementul central al operei lui Marin Preda

În creionarea noului destin, Marin Preda este nevoit să înfrunte valurile istoriei, de multe ori să se supună unor legi absurde şi să se integreze într-un sistem în care valorile umane erau „sugrumate”. Dar, în ciuda greşelilor istorice comise în timpul şi după cel de-al Doilea Război Mondial, de către cei care au permis instalarea regimului comunist şi pe care apoi l-au slujit, distrugând democraţia şi libertăţile fundamental umane, Marin Preda a crezut mereu în frumuseţea morală a omului, pe care-l va considera elementul principal al creaţiei sale, afirmând că „oricare i-ar fi condiţia şi oricare situaţia cuvântului, scriitorul nu trebuie să părăsească omul, chiar dacă omul, sătul de propriile fapte, n-ar dori să i se pună în faţă o oglindă şi să-şi vadă în ea chipul. Nu totdeauna e plăcut să te vezi aşa cum eşti. Dar nu poţi urca niciun fel de culmi morale şi ale conştiinţei, dacă nu ştii cum arăţi”. (4)

La Marin Preda, istoria îndeplineşte un rol major în existenţa şi în destinul omului, fapt care reiese din mărturisirile literare ale autorului, dar şi din întreaga operă artistică a acestuia. Istoria afectează atât viaţa individuală (familia, profesia, cercul de prieteni, cuplul), cât şi cea colectivă (relaţiile socioprofesionale, activitatea politică, performanţele cultural-artistice ş.a.). Marin Preda consideră că în afara unor noţiuni ca istorie, adevăr, realitate, proza n-ar avea niciun sens („fără istorie, literatura se asfixiază”). Datoria prozatorului este aceea de a alege „un erou al cărui destin individual să-l reprezinte sau să se confunde cu cel istoric şi social.” Tensiunea lăuntrică a operei lui Marin Preda este o ilustrare a acestei pendulări între timpul individual şi cel istoric, uneori cu efecte tragice pentru individ, drama lui fiind, cum se relevă în Imposibila întoarcere, una eternă, aceea că nu are „decât o singură viaţă de trăit, în timp ce istoria este înceată şi nepăsătoare.”

Continuă să citești Relaţia dintre individ şi istorie la Marin Preda

De ce tinerii aleg să citească subliteratură?

Pășind în diverse librarii nu pot să nu rămân surprinsă și puțin dezamăgită când văd faptul că literatura clasică e ascunsă undeva într-un colț uitat iar cărțile noi apărute pe piață ori bestsellerurile sunt puse desigur, la vedere. Apreciez faptul că proaspeții autori sunt încurajați și nu neg calitatea cărților noi apărute pe piață, dar în acest articol vorbesc despre un anumit tip de cărți, acelea scrise doar pentru divertisment. Nu consider că o carte ar trebui să reprezinte doar o formă de divertisment pentru mase. Desigur, poate e plăcut să citim doar povești fericite, doar dialog și zero descriere, dar care e scopul? Ne ajută cu ceva acele cărți? Rămânem cu ceva din ele? Deși genul acela de cărți sunt extraordinar de prost scrise, surprinderea mea stă în faptul că tot mai mulți tineri aleg să le citească. O întrebare apare: de ce?

De ce subliteratura atrage?

Foarte mulți copii sau adolescenți refuză să citească. Toți am avut și avem anumite lecturi școlare alcătuite din cărți cu adevărat valoroase, literatură națională ori internațională adaptată vârstei fiecărui elev. Desigur, elevii refuză să citească acel gen de cărți. Părinții se mulțumesc să îi vadă că citesc ceva, orice. Măcar nu stau pe telefon. Astfel putem întâlni acel tip de tineri care se consideră educați doar pentru că au citit o dată „Suge-o Ramona!”. Da, acest gen de cărți prind. De ce? Pentru că nu există descrieri, dialogul e foarte simplu, personajele nu sunt complexe, cartea nu necesită activarea procesului de gândire iar pe alocuri e amuzantă. Nu judec cu nimic cărțile de genul acesta, dar fără supărare, eu nu le pot considera cărți. Se aseamană unui film la care te uiți duminică după-amiaza doar pentru a te relaxa. Și nu unul foarte bun. O carte ar trebui să te învețe ceva, o carte ar trebui să îți dea de gândit. Pentru asta citim. Pentru a ne forma un vocabular, pentru a primi anumite sfaturi prețioase în viață și pentru a deveni persoane mai inteligente. Când vine vorba de subliteratură, aceasta nu reușește să trezească niciun sentiment prea nobil în noi.

În ziua de azi, oricine poate scrie o carte

Da, chiar așa e. Ești pușcăriaș? Mai bine ai scrie o carte! Ai 10,000 de urmăritori pe instagram? Mai bine ai scrie o carte pentru a descrie călătoria inițiatică pe care a trebuit să o parcurgi până la numărul de 10,000! Nu prea ai dat pe la orele de română dar e vacanță și te plictisești? Mai bine ai scrie o carte! În ziua de azi, toți suntem autori. Eu cred că pentru a scrie o carte trebuie în primul rând să fi citit foarte mult la viața ta, și nu subliteratură. În al doilea rând, nu poți scrie doar de dragul de a scrie. Subiectul trebuie să fie unul serios, o problemă ce te macină de ceva timp ori ceva ce ai observat și crezi că mai mulți oameni ar trebui puși în temă. După cum și Eminescu spunea: „ E ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune, înșirând cuvinte goale ce din coadă au să sune”.

Cum putem opri acest fenomen?

Cred că o campanie de promovare a literaturii clasice a lumii ar trebui inițiată. Tinerii ar trebui să înțeleagă că în ziua de azi, cele mai bune sfaturi le găsești în cărțile bune. Viața e prea scurtă pentru a citi subliteratură. Există autori mari, oameni cu adevărat geniali care au reușit să descopere ceva prin cărțile lor, care au reușit să schimbe oameni, mentalități, vieți. Nu putem să îi trecem cu vederea și să citim în schimb o poveste de dragoste siropoasă care e așa dulce încât ne face să ne dorim să devenim celibatari. Poate nu e la fel de relaxant să citim marea literatură, dar ne ajută. Am citit cărți care m-au frustrat, am citit cărți care m-au făcut să plâng și am citit cărți care m-au enervat, dar în final, acele sentimente pe care le-am trăit au fost cu adevărat constructive.

Haideți să nu mai citim subliteratură! Marii autori ne așteaptă, trebuie doar să îndrăznim!

Ecaterina Filimon

Pălăria- O nuvelă bulgară ce ne învață să ne uităm în ograda noastră

De curând am găsit în podul bunicilor o carte ce se anunța destul de interesantă, intitulată „Nuvele bulgare contemporane”. Am spus că se merită să o lecturez, deoarece nu am citit niciodată autori bulgari și poate voi descoperi vreo nestemată. Într-advăr, așa a fost. Cartea este plină de nuvele cu adevărat interesante și care oferă o lecție de viață cititorilor. Aceasta conține 33 de nuvele scrise de autori diferiți din secolul XX. Fiecare nuvelă păstrează stilul autorului și parcă te introduce într-o altă lume, de fiecare data schimbată. În acest articol vă voi povesti despre prima nuvelă pe care am citit-o în carte, intitulată „Pălăria”, de Alexandar Karparov. Poate voi stârni interesul mai multor oameni spre literatura bulgară, care este cu adevărat fascinantă.

Pălăriile

Acțiunea se petrece într-un anume restaurant. Un narator plictisit stă la o masă și studiază oamenii din jur. Își dă seama de faptul că deși vede acei oameni în fața lui, nu știe nimic despre ei. „Ce hram poartă și ce fel de oameni sunt? Care le-a fost trecutul? Oare ce le rezervă viitorul?”. După ce studiază cu atenție fețele oamenilor și coafurile femeilor, naratorul ajunge în final să studieze pălăriile agățate într-un cuier. Poate vă gândiți, naratorul era cu adevărat plictisit. Ei bine, chiar așa era. Chiar și el admite. Totuși, nu asta e important în nuvelă.

Ipotezele

Naratorul ajunge la tot felul de ipoteze și descoperiri. După cum putem analiza fața unui om și ne putem da seama dacă e trist sau fericit, sau mai mult, poate dacă e un om bun sau rău, naratorul crede că un alt mod de a analiza o persoană e după pălăria pe care o poartă. Desigur, în ziua de azi puțini sunt tinerii care mai poartă pălării, dar în trecut, să ai o pălărie era obligatoriu, mai ales pe timp de iarnă. Pălăriile analizate erau de tot felul și de toate culorile: gri, verzi, negre, maro, noi, vechi, ponosite etc. Dintre toate pălăriile agățate, naratorul se oprește totuși asupra uneia: o pălărie gri, veche, murdară și deformată. Inevitabil, se gândește că posesorul trebuie să fie o persoană cu adevărat neglijentă. O persoană care nu pune preț pe aparențe și care poate este într-o stare financiară nu prea fericită. De asemenea, omul părea să fie destul de comunicativ deoarece pălăria părea deformată fix pe locul unde un om și-ar pune mâna pentru a ridica pălăria. Desigur, e un semn de respect să îți ridici pălăria de pe cap când saluți un om, deci persoana în cauză trebuia să fie respectuoasă. Naratorul concluzionează că pălăria cu siguranță trebuie să aparțină unui om trist și singuratic, deoarece un om vesel ține ca pălăria să fie curată și călcată impecabil. Dar un gând îl străfulgeră. Poate omul e de fapt vesel și are mulți cunoscuți dar el doar încearcă să inducă lumea în eroare purtând așa o pălărie.

Descoperirea

Tot analizând nefericita pălărie, omul observă că în restaurant mai rămăseseră foarte puțini oameni. Dând să plece, acesta nu își mai poate găsi pălăria. Chelnerul totuși îi recuperează pălăria care stătea agațată în cuier și nu mică îi fu surprinderea când observă că pălăria analizată era de fapt… pălăria lui. Când întrebă chelnerul cum de a ghicit acesta răspunde: „Dexteritate profesională”. Omul pleacă stupefiat din restaurant gândindu-se că tot acest timp nu a fost în stare să își recunoască propria pălărie. Făcuse multe aprecieri eronate la adresa propriei persoane și hotărî să nu se mai ocupe niciodată de pălăriile semenilor și să nu se mai lanseze în „întreprinderi” de acest fel. A doua zi își cumpără o pălărie nouă, tot cenușie.

Concluzii

Prin această scurtă nuvelă autorul vrea să ne servească o lecție. După cum spune și proverbul „nu judeca o carte după coperți”, e foarte ușor să judecăm un om. Îl putem judeca după înfățișare, haine sau pălării,dar de foarte multe ori aprecierile noastre sunt complet eronate. Nu există o formulă care să măsoare nivelul de bună-voință ori de fericire a unui om. Oamenii sunt ființe atât de complexe, e imposibil ca un obiect vestimentar sau chiar un gest să trădeze totul despre ei. Psihologi putem să ne dăm toți când vine vorba de alte persoane, dar e mai greu să ne analizăm pe noi înșine. Desigur, asta ar trebui să fie principala noastră preocupare: felul în care putem să ne dezvoltăm noi ca persoane, felul în care ne putem înțelege pe noi mai bine. Să ținem cont de prețiosul sfat pe care ni-l dă autorul și să avem grijă, poate încercând să analizăm pălăriile altora ne vom trezi analizând pălăria noastră care poate e mai ponosită decât a celorlalți.

Ecaterina Filimon

Franz Kafka și Existența Omului-Insectă.

Am început să citesc nuvela „Metamorfoza” de Franz Kafka într-o zi toridă de vară. Am vrut de mult să îl citesc pe Kafka deoarece îmi place literatura fantastică și în general, cărțile profunde, care lasă o amprentă în noi într-un fel sau altul. Vreau să spun că nu m-a dezamăgit. Tot ce am căutat în această nuvelă am găsit, ba chiar mai mult. Desigur, am început să o recomand prietenilor și cunoscuților și nu mică mi-a fost mirarea când am observat că fiecare persoană înțelegea ceva diferit. Pe unii nu îi impresiona prea mult iar alții înțelegeau din ea altceva față de ce înțelesesem eu.

Scurt rezumat

Nuvela este, fără dar și poate, inedită. Un anume Gregor se trezește într-o dimineață într-un corp de insectă. Gregor era un simplu muncitor, avea un job care îi displăcea dar totuși lucra pentru a-și întreține întreaga familie, mama, tatăl și sora. Familia descoperă incidentul, îl tratează cu răceală și încep să-i poarte de grijă lui Gregor până când acesta moare. Totul revine la normal.

Absurdul

Desigur, oricare om care s-ar trezi mâine dimineață într-un corp de insectă nu ar putea să nu se panicheze și să nu înnebunească chiar. În această nuvelă totuși, totul decurge normal și firesc. Gregor observă că e insectă, dar se gândește mai mult la cum va reacționa șeful la faptul că a întârziat la muncă. Deși îi era fizic imposibil și să se ridice din pat, gândurile lui erau la cum va putea prinde un tren mai repede pentru a ajunge totuși la muncă. Căuta să găsească o soluție pentru a le explica tuturor că asemenea evenimente nu sunt prevăzute, și că se poate întâmpla oricui. Șeful ar fi putut înțelege. Nici momentul în care observă că nu mai poate vorbi nu îl sperie prea tare. Putea să fie totul din cauza unei răceli. Când familia observă că Gregor s-a transformat într-un gândac imens, lucrurile intră foarte repede în firesc. Deși la început surprinși, aceștia nu încearcă să găsească motivul ori să facă ceva mai mult, ci doar se mulțumesc să îl închidă în cameră. Sora sa Grete, îi arată compasiunea prin faptul că îi aduce mâncare în fiecare zi. Straniu, personajele acestei nuvele tratează totul firesc, deși evenimentul era cu adevărat straniu și grotesc. Absurdul stă în această atfmosferă construită de Kafka, în care deși situația e cu adevărat gravă, viața își urmează cursul normal.

Minte versus trup

Deși Gregor s-a metamorfozat într-un gândac, mintea a rămas cea umană. El știa foarte bine ce are de făcut, își aducea aminte de viața precedentă și înțelegea tot ce vorbeau oamenii. Faptul că nu mai avea corpul de înainte era singura diferență pe care o putea observa. Îl surprindea și faptul că nu îi mai place laptele, acesta fiind în trecut alimentul său favorit. Cu timpul însă, mintea sa umană începe să sufere și ea anumite transformări. Dintr-o dată, lui Gregor îi plăceau locurile strâmte și întunecoase, îi plăcea mâncarea alterată și avea o dorință nestăpânită de a se cățăra pe pereți. Greta observând aceste ciudate deprinderi se gândește că poate ar fi mai bine să scoată tot mobilierul din cameră pentru a-i oferi gândacului mai mult spațiu de desfășurare. Deși pe Gregor îl încântă ideea la început, acesta suferă o decepție când realizează că nu se va putea despărți de toate obiectele care constituiau dovada existenței sale anterioare în formă umană. Dacă până și amintirile ori obiectele sale dragi ar fi fost scoase din cameră, scopul existenței sale, tot ce a încercat el vreodată să întreprindă ar fi pierdut. Totuși, el nu poate să oprească asta.

Înstrăinarea

Faptul că Gregor nu mai era fizic om îl scosese total din societate. Deși el gândea ca un om, aspectul fizic era mult mai important. Faptul că nu putea să vorbească și să comunice trăirile lui îl făceau total irelevant pentru toți cei din jur. La un moment dat, camera sa devenise un fel de depozit al lucrurilor vechi și nefolositoare. La fel ca el. Irelevant, nefolositor, nedorit. Exact ca un gândac. Gregor nu mai reprezenta un membru al familiei, nu mai aducea bani în casă, nu mai contribuia cu nimic în societate și astfel familia mai devreme sau mai târziu a realizat că ar fi mai bine dacă Gregor ar muri, deoarece Gregor, nu mai era tocmai Gregor. Nimeni nu s-a gândit la faptul că el încă simte și gândește la fel. Această înstrăinare totuși, a început poate chiar de dinainte de metamorfoză.

Concluzii

Părerea mea e că fiecare om se poate metamorfoza. Când nu avem curajul să punem piciorul în prag și ne complacem într-o situație neplăcută, ajungem să devenim ca acei gândaci care nu pot fi de folos nimănui. Kafka oferă omenirii prin această nuvelă o lecție dură despre umanitate, societate și condiția omului care se complace într-o situație din care nu poate evada, indiferent de eforturile pe care le face.

Ecaterina Filimon

Artwork by: Mario Jodra.

Rondelurile lui Macedonski

Alexandru Macedonski reprezintă o personalitate marcantă a literaturii secolului al XIX-lea și a începutului de secol XX, deoarece ca poet, prozator, dramaturg, publicist și teoretician al simbolismului a avut un rol hotărâtor în dezvoltarea poeziei românești moderne. Autorul Rondelurilor aduce un suflu nou și impune o voce lirică puternică și originală în literatura vremii.

Continuă să citești Rondelurile lui Macedonski

Longevitatea scriitorilor celebri

Marii scriitori au oferit culturii numeroase opere ce s-au bucurat de aprecieri deosebite. Totuși, câți dintre noi ne-am gândit în ce etape ale vieții au scris acești oameni? O regulă nescrisă arată că mulți dintre aceștia și-au încetat activitatea literară înainte de perioada senectuții. Alții nu au apucat să o prindă. Și totuși, ce scriitori universali sau autohtoni au reușit să scrie inclusiv în anii de bătrânețe? În paragrafele de mai jos aveți ocazia de a afla!

Continuă să citești Longevitatea scriitorilor celebri

Paul Lucian Letzner – Dezertor din lagărul comunist

Dezertor din lagărul comunist, cartea cea mai recentă a inginerului Paul-Lucian Letzner, nu și ultima – bănuim că va mai scrie – se adaugă celorlalte şase volume de proză (Și diavolii mor cândva, Jertfa uitată – Haiducii Dobrogei, Jurnal de destin, Meșterul Manole redivivus (Mănăstirea Chiajna-Giuleşti), Povești luate de ape (Ada Kaleh), Taina strămoșilor) cu ajutorul cărora autorul consideră că-și va plăti datoriile morale față de România, din care a fost nevoit să evadeze în lumea liberă, pentru a-și împlini destinul pe care l-a visat încă din copilărie.

Continuă să citești Paul Lucian Letzner – Dezertor din lagărul comunist