Marii scriitori au oferit culturii numeroase opere ce s-au bucurat de aprecieri deosebite. Totuși, câți dintre noi ne-am gândit în ce etape ale vieții au scris acești oameni? O regulă nescrisă arată că mulți dintre aceștia și-au încetat activitatea literară înainte de perioada senectuții. Alții nu au apucat să o prindă. Și totuși, ce scriitori universali sau autohtoni au reușit să scrie inclusiv în anii de bătrânețe? În paragrafele de mai jos aveți ocazia de a afla!
Secolele 16-18 au văzut dezvoltarea culturii române scrise. Acele lucrări, deşi au o anume valoare estetică, nu pot fi considerate ca lucrări literare propriu-zise. Sfârşitul secolului 18 şi începutul secolului 19 constituie adevăratul început al literaturii române. A fost perioada evoluţiei şi eliberării universului structural specific literaturii de aria neomogenă şi policromă ale scrierilor culturale anterioare. De altfel a fost o ruptură de lumea culturală anterioară, determinată de o schimbare radicală a societăţii româneşti (un proces accelerat de occidentalizare şi liberalizare, schimbarea limbajului literar prin conexiunile acestuia cu stilurile europene, ca şi un aspect instituţional al culturii). Continuă să citești Literatura română
Cezar Papacostea (n. 1886, Moldoviste – d. 1936, Brăila) a fost un important filolog clasic român. A făcut parte dintr-o familie cu o largă deschidere spre cultură. Părinții, Gusu (Papacostea-Goga) si Teofana au fost învățători, iar frații au urmat și ei studii academice, ocupând posturi importante în vremea aceea.
Alexandru a fost profesor de economie politică la Univ. din Cernăuți, Petre a fost jurist cu funcții administrative importante, iar Victor a ocupat postul de profesor de studii balcanice la Univ. din București, fiind totodată un ilustru istoric.
Deși s-a născut în Macedonia, familia sa s-a numărat printre primii care au fost aduși de Alexandru Ioan Cuza pe meleagurile românești,cu scopul de a răspândi cultura românească printre aromâni.
Continuă să citești Cezar Papacostea – un important filolog clasic român
Anatol E. Baconsky (n. 16 iunie 1925, Cofa, judeţul Hotin — d. 4 martie 1977, Bucureşti) a fost un poet ce şi-a definit propriul stil de creaţie, de orientare modernistă, în orizontul liric românesc. Acesta a cultivat un lirism preponderent meditativ şi elegiac, mărturie a acestui fapt fiind volumele sale de poezii: Cântece de zi şi noapte, Fluxul memoriei, Cadavre în vid. (Aici găsiţi versuri de A. E. Baconsky).
În proza lirico-fantastică, pe care acesta a practicat-o (Echinocţiul nebunilor, Biserica neagră), se observă un stil evaziv, o aură de mister, ce trezeşte gustul lecturilor adolescentine.
Militând pentru complexitatea valorică a poeziei de pretutindeni, Baconsky reuneşte în Panorama poeziei universale contemporane o serie de traduceri ale poeţilor de pe aproape toate continentele. Afinităţile sale lirice deosebite i-au permis astfel să anticipeze mari valori ale poeziei, ce şi-au dobândit recunoaşterea în anii următori.
Rugă tăcută
de A. E. Baconsky
Mă rog luminii să coboare
Umblând peste pădure ca o boare –
Brazilor adormiţi mă plec să le sărut
Bărbile lungi – frunzişului căzut
Paşii mei rari îi povestesc în şoapte
Spaime cerbilor de miazănoapte.
Mă rog peregrinului, tristului vânt,
Să uite dacă sunt sau nu mai sunt,
Să poarte printre lacuri mai departe
Viaţa de pasăre a frunzelor moarte –
Mă rog pădurarilor să lase
Deschise uşile colibelor joase,
Cărărilor mă rog să mă caute poate
Când noaptea va fi dusă jumătate,
Şi-ntr-un târziu mă rog Craiului Nou
Să-mi sape cavoul în timp, în ecou,
Când raza lui halucinantă, rece,
Pierdută prin vâzduh mă va petrece.
Pe urmă n-am să mă mai rog nimănui –
Va creşte pe arbori muşchiul verzui
Şi frunzele-au să plece şi-au să vie
Cu nesfârşita lor monotonie.
Numele Nicolae Manolescu este cel mai adesea asociat cu criticul literar Nicolae Manolescu, născut Nicolae Apolzan. Cu toate acestea, acest nume a fost purtat și de alte personalități ale științei și culturii române.
Nicolae I. Manolescu (n. 1907, Adjudu Vechi, Vrancea, d. 1993, Bucureşti) a fost un inginer
electromecanic român, membru corespondent al Academiei Române. Având o imaginaţie bogată şi un spirit inovator deosebit, inginerul Nicolae I. Manolescu a ştiut să îmbine munca de producţie cu activitatea imbinat munca directa din productie cu cercetarea ştiinţifică si cu activitatea didactică.
În domeniul ştiinţific, Manolescu s-a remarcat în domeniul transporturilor feroviare, aducând contribuţii deosebite la studiul cinematic şi dinamic al suspensiilor boghiurilor, al motorului locomotivei diesel-electrice. Asftel, domnul Manolescu a adus contribuţii în teoria mecanismelor, pentru sistemele de comandă şi reglare automată.
Manolescu a avut şi o recunoaştere mondială, participând la congrese mondiale din Bulgaria, Polonia, Canada, India, Spania şi Cehia. De asemenea, el a fost membru fondator al Federaţiei Internaţionale de Teoria Mecanismelor Maşinilor, IFTOMM, membru al Comisiei Permanente de “Standardizarea Terminologiei”, dar şi membru de onoare al Comitetului tehnic de mecanisme cu bare.
Nicolae I. Manolescu a fost un om bun şi modest, care îi ajuta pe cei în nevoie şi care îşi găsea refugiul în cercetarea ştiinţifică.
Lumea are nevoie de oameni de valoare, de oameni care să caute originalul, de oameni care să devină originalul, să împrăștie peste tot lumina cuvântului, lumina cunoașterii și a înțelepciunii. Lumea are nevoie de minți luminate. De aceea, când e să vorbim despre Ovidiu Papadima, menționăm neapărat că a fost un om al luminii: eseist de excepție, cronicar și istoric literar de excepție și de asemenea, folclorist român foarte bine cunoscut, născut la 23 iunie 1919 și decedat la 26 mai, 1996).
Originar din județul Constanța, a făcut Liceul Alexandru Papiu Ilarian, fiind un elev sârguincios și primul din clasă la învățătură. După ce în anul 1928 a absolvit liceul, a urmat o nouă etapă în viața lui: Facultatea de Litere și Filosofie din București (1928 – 1931). Apoi, între anii 1937 și 1940 s-a aflat în Germania, la Doctorat, ajungând acolo prin bursa Alexander von Humboldt.
Imediat după aceea, între anii 1940 și 1941, Ovidiu Papadima a ajuns să ocupe postul de lector al catedrei de literatură română în cadrul Universității de la Viena.
Iorgu Iordan (1888-1986; n. Tecuci) a fost un lingvist şi filolog român, profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti. A fost fondator şi director al Institutului de Filologe română „Alexandru Philippide” şi al „Buletinului” acestui institut. Ulterior a fost şi director al Institutului de Lingvistică din Bucureşti.
A fost printre membrii fondatori (1961) ai Societăţii Române de Lingvistică Romanică, pe care a condus-o și în calitatea sa de președinte. Iorgu Iordan a elaborat și publicat o serie de lucrări în domeniul lingvisticii romanice („Lingvistica romanică”, „Evoluție”, „Curente”, „Metode”), al limbii române contemporane („Limba româna actuală”, „O gramatică a greșelilor”, „Limba română contemporană”), al stilisticii („Stilistica limbii române”), al toponimiei („Toponimia românească”) și al antroponimiei („Dicționar al numelor de familie românești”).
Continuă să citești Iorgu Iordan – fondator al institutului de filologie
There has been a game, a devastating game carried out by unconscious people. There have been kings, bankers, politicians and warriors by profession who pushed millions and millions of innocent people to hate and kill each other, just to settle their rules. There were the rules of domination, handled through money, social position and military force that the First World War intended to expand worldwide.
This spiritual darkness has awakened a group of artists who tried to render freedom to their words, ideas and images just like in a child’s game: Dada. They defied the rules that have had to tie the words into so called comprehensive sentences and phrases, by setting free the inner power of each word and colour. They played this game just for the sake of beauty and love for life.
