,,Dacă nu îți place să citești înseamnă că nu ai găsit cartea potrivită.” spune J. K. Rowling. Cititul reprezintă o activitate prin care ne putem desprinde pentru o perioadă de timp de monotonia, stresul și oboseala pe care le resimțim din ce în ce mai mult în fiecare zi. Ne ajută să uităm de probleme și să explorăm o nouă lume imaginară.
De ce e important să citim? Eu cred că nu e important – e inevitabil.
Acum paisprezece ani mi-aș fi răspuns așa: trebuie să învăț a citi, ca să știu unde e plecată mama. Altfel, biletul lăsat pe masă e pus acolo ca să-l duc la coș.
Dar nu e chiar așa de fix-pix. O problemă nu e mare, dacă n-a fost mică. Știu asta, pentru că și eu am fost mică, respectiv, o mică problemă, iar acum am crescut: sunt o problemă mare!
De aia, ba nu, nu de aia: citesc, ca să aflu rezolvări, răspunsuri. Apoi îmi pun întrebări. Viața e o ecuație.
Ce sunt cărțile? Sacrificii, magazine, librării, depozite, comori,… un laborator de idei și imagini, din care vei întocmi înțelesul și „filosofia vieții”.
Am citit puține cărți. Le pot ține pe degete. Și am impresia că, dacă aș fi citit o sută de cărți, le-aș fi scăpat demult din mâini. Substratul acestei metafore sau hiperbole duce la ideea lui Tolstoi: „Citiți. Citiți cărți bune. Pe restul le va face viața.” N-am citit o sută de cărți nu pentru că mi-a fost frică să nu-l dezamăgesc pe Tolstoi :), ci pentru că – și revin iar la ideea ipotetică de a le „scăpa jos” – or acest lucru e echivalentul imperativului tolstoinian „Citiți cărți bune”.
Continuă să citești Cititul pe garduri sau șansa de a te lăuda că ești prost
Cărțile sunt pilonii pe care se susține cultura și educația unui neam, iar în momentul în care ai deschis o carte, te poți considera un erou, pentru că ai contribuit la întărirea fundamentului spiritual al omenirii. Căci un neam este viu atâta timp cât creează și păstrează viu tot ceea ce a creat.
Secole la rând și multe secole de acum încolo, cartea a adăpostit și va continua să adăpostească marile com
ori intelectuale ale lumii. Acolo, pe pagini albe de carte trăiește spiritualitatea umană, iubirea, credința, fericirea, visurile și nu se înghesuie deloc, pentru că lumea cunoașterii este infinită.
Cartea trebuie slăvită și cântată veșnic pentru că ascunde în ea izvoarele la care ne potolim setea veșnică de cunoaștere.
Așa este omul, o ființă curioasă, într-o continuă căutare a noului și a frumosului. Pentru că așa îi cere sufletul, doze mari de înțelepciune și iubire.
Astfel la data de 23 aprilie, putem să ne închinăm până la pământ în fața măreției cărții, pentru că încă din anul 1995, la inițiativa UNESCO este marcată la nivel internațional Ziua Cărţii şi a Drepturilor de Autor.
Însă această dată nu este aleasă la întâmplare, căci data de 23 aprilie este o zi simbolică pentru literatura universală, întrucât, la această dată şi în acelaşi an, 1616, s-au stins din viaţă celebrii scriitori William Shakespeare şi Miguel de Cervantes.
Aceeaşi zi se leagă, totodată și de biografiile altor autori de renume precum Garcilaso de la Vega, William Wordsworth sau Maurice Druon.
Cartea este și incontestabila patroană a credinței, astfel, 23 aprilie este o dată importantă și pentru calendarul creştin – Ziua Sfântului Gheorghe şi a patronului catalan Sfântul Jordi.
Data are legătură şi cu o veche tradiţie de peste nouă decenii, practicată în Catalonia. Acolo, pe 23 aprilie, se obişnuia să fie dăruite celor dragi cărţi şi un trandafir roşu.
Mai târziu, ideea s-a extins în librăriile din întreaga Spanie, care, în Ziua Sfântului Gheorghe, ofereau cititorilor câte o floare pentru fiecare carte cumpărată.
Această frumoasă sărbătoare nu putea să lipsească de pe plaiurile mioritice, căci aceste meleaguri divine au născut și nasc atâția oameni ai cărții și genii ai poeziei.
Până a ajunge în mâinile cititorilor dornici de a evada pe alte meleaguri îndepărtate, cărțile sunt legănate și dădăcite cu grijă de oamenii cu ochii blânzi și inima caldă, care stau zi de zi printre mii de cărți, ale căror nume le știu pe de rost și a căror poveste o împărtășesc cu chipul luminos.
Acești oameni ai cărții, bibliotecarii, știu să aprecieze valoarea și savoarea lecturii, pentru că tocmai în mâinile lor, cărțile prind viață și se simt răsfățate, știind că vor ajunge pe buzele oamenilor care le apreciază miraculoasa și tainica lume.
Astfel, tot pe 23 aprilie, atât în România, cât și în Republica Moldova este sărbătorită și Ziua Bibliotecarului.
Este ziua oamenilor care poartă cartea sub inimă, o pictează mereu pe suflete și tare le place să-i simtă prezența în suflete.
Nu le este frică de praful greu de
pe copertă, pentru că știu că oricât de îngălbenite ar fi filele sau oricât de mult praf ar aduna, înțelepciunea domnește acolo și nu o poate răpi nimeni, niciodată.
Aceasta înseamnă dăruire și credință într-un ideal. Aceasta înseamnă să fii om cu aripi de carte. Aceștia ne sunt oamenii cu sufletul doldora de bunătate.
Celebrați cartea și frumusețea aventurii în care vă poartă. În cărți ne rămân urmele, strămoșii, începuturile, iubirile, poveștile. Fiecare carte spune o poveste și cu fiecare carte răsfoită, ajugem să trăim o poveste.
Cărțile sunt asemeni unor făclii care se aprind mai mult cu fiecare cuvânt citit printre rânduri, iar ca ea să ardă mereu, dezlipiți-vă măcar uneori degețelele firave de pe tastele greoaie, deschideți cu gigășie o carte și țineți-o mereu la îndemână, ca în momente de cumpănă, ea să vă lumineze drumul.
Și nu uitați, cărțile sunt puntea de legătură dintre trecut și viitor, dintre noi și cei care au colindat și vor colinda pământul în urma noastră. Întreaga poveste milenară a acestei lumi se poate așeza pe o filă.
Barbara Tuchman spunea: ”Cărţile sunt cărăuşii civilizaţiei. Fără cărţi, istoria e mută, literatura nu are glas, ştiinţa paralizată, iar gândirea şi meditaţia suspendate.”
Cristina Morari
Operele lui Mircea Eliade ilustrează două tendințe, care formează un întreg univers epic. Pe de o parte este ,,experiența”, trăirea intensă a realității, iar pe de altă parte este ,,fantasticul” în care se oglindește ,,experiența sacrului”.
Din prima tendință, a autenticității și a experienței, face parte ,,Maitreyi”, un roman modern de analiză psihologică. Romanul a apărut în anul 1933 și s-a bucurat de un real succes, fiind apreciat atât de lumea criticii, cât și de public, în țară și în străinătate.
De ce este un roman al experienței? Tocmai pentru că fructifică trăirile personajelor care sun părtașe la experiențe definitorii pentru caracterul și viața lor. Sursa de inspirație a romanului o constituie povestea de dragoste trăită de autor alături de fiica profesorului și gazdei sale Dasgupta, din India.
Jurnalul personal al acestuia vor sta la baza construirii operei epice. Însuși Eliade mărturisește acest aspect în ,,Memorii”, cu mențiunea că realitatea a fost camuflată în roman, modificând atât numele și ocupațiile anumitor personaje, cât și finalul întâmplării narate. Continuă să citești Maitreyi și Allan – protagoniștii unei iubiri tulburătoare
Această carte mi-a fost recomandată de una dintre cele mai bune prietene ale mele. Mi-a spus că este cartea ei preferată și că ar trebui s-o citesc și eu. Mi-a adus cartea și evident că i-am analizat coperta. Pe copertă ce credeți că am găsit? „ORICE AI FACE NU CITI CARTEA FĂRĂ NUME. O carte fără titlu scrisă de un autor anonim aduce moartea oricui o citește.” Am devenit brusc mult mai interesată de carte, evident.
După ce am citit „Cartea fără nume„, după ce am savurat fiecare capitol în parte de mi se făcea frică să merg și până la baie, am rămas uluită de final și de cum toate se legau.
Ce trebuie să știți despre „Cartea fără nume„:
Cel mai consacrat personaj este un tip căreia i se spune Bourbon Kid. De ce? Citiți cartea și veți afla. Însă am să vă dezvălui un singur lucru, când veți citit fraza „Umple paharul” atunci să știți ca nu e nimeni altul decât Bourbon Kid și că va dezlănțui iadul.
Sunt prezente o multitudine de personaje diferite și interesante care vă vor lăsa cu gura căscată. Vă veți îngrozi dar și minuna de toată acțiunea care se petrece în carte.
„Cartea fără nume” este o poveste delicioasă, plină de mister, crime și situații care ți se vor întipări în minte pentru o bună perioadă de timp. Merită citită deși riști să mori după, dar poate va merită. Ești pregătit să riști?
Anca Condurachi
Am citit cartea asta în vară și vreau să spun că m-a emoționat. Desigur, nu cred că acest „m-a emoționat” resprezintă o noutate pentru toți cei care au citit cartea și au simțit exact același sentiment, însă țin să cred că poveștile precum „Sub aceeași stea” sunt scrise pentru a ne pune pe gânduri. Ce am reținut eu din tot? Că viața este scurtă și că nu ne bucurăm destul de ea.
Suntem atât de preocupați cu lucruri banale, care peste ceva timp nu vor mai avea valoare, în loc să ne concentrăm energiile asupra aceea ce iubim cu adevărat. Consider că e un wake up call, că povestea aceasta de dragoste ar trebui să ne facă să ne punem întrebări. Să nu mai pierdem timpul cu oameni care nu merită și să ne bucurăm cât mai mult de cei care sunt acolo, zi de zi, și nimic nu-i va îndupleca. Continuă să citești „Sub aceeași stea” – John Green
John Green are un mod foarte dubios de a-mi spune, prin poveștile sale, că viața e prea scurtă. Cam asta e ideea principală a cărților lui. Viața e prea scurtă și dacă nu profiți de ea, paf!, ești terminat.
Mi-a plăcut cartea asta. Mi-a plăcut experienta pe care am dobândit-o alături de Miles sau „Rotofeiul”. Mi-a plăcut până și de Alaska, care după părerea mea era o femeie cu prea mulți demoni. Desigur, cred că nu există persoana care să nu aibă demoni, ci doar persoane care nu sunt conștiente încă de ei.
Nu am să fac un rezumat al acestei cărți pentru că tare mult aș vrea să încercați s-o citiți singuri, asta dacă nu ați citit-o deja. Însă, vreau să scriu aici cele două mari citate care au dominat povestea.
1. „Mă duc să caut un Mare Necunoscut”- François Rabelais
2. „Cum o să mai ies din labirintul ăsta!”- Gabriel García Márquez
Gândiți-vă la ele, pentru că eu asta am făcut și încă o mai fac.
Anca Condurachi
Sinceră să fiu nici acum, după ce am terminat de citit cartea, nu-mi dau seama de ce am vrut s-o citesc de fapt. Nu spun că nu a fost o lectură faină, a fost, doar Nicholas Sparks este idolul poveștilor epice de iubire. Însă, ceva nu m-a făcut să fiu super entuziasmată de carte. Ceea ce cumva m-a mirat, deoarece Nicholas Sparks este plăcerea mea vinovată când vine vorba de lectura romanțioasă.
O chestie care m-a deranjat, a fost titlul tradus din engleză în română. În engleză, titlul cărții este „The Best of Me”, ceea ce sună cât de cât ok. Adică, nu mi-e rușine să-mi țin cartea la vedere atunci când sunt undeva. Iar tradus în română, titlul sună cam așa : „Cel mai de preț cadou”. Posibil să fiu nebună, dar chiar urăsc titlul ăsta. Pe lângă faptul că nici nu e tradus cum trebuie, definește cam 10% din carte. Ideea e că se putea traduce altfel. Așa, nimeni n-o să ia în serios cartea asta, care, țin să menționez, este mult mai „delicată” decât pare. Continuă să citești „The Best of me” („Cel mai de preț cadou”) de Nicholas Sparks
