Rândurile pe care le veți parcurge se doresc a fi, mai ales, o invitație adresată celor ce nu au cunoscut încă frumusețea jazzului, de a pătrunde în lumea sa mirifică. Este un univers aparte, ce poate oferi celui care îl înțelege mari satisfacții estetice, spirituale. Aceste însemnări se doresc a fi o pledoarie pentru jazz.
La început au fost „Băieții fierbinți” sau „The Hot Chaps”, tinerii reuniți la sfârșitul anului 1925 sub bagheta lui Emil Berindei, sosit nu de mult din Londra. În timpul studiilor de Politehnică, urmate în capitala Angliei, Emil Berindei cântase (la saxofon) în formația lui Jack Hylton și, reîntors în țară, devine primul pionier al jazzului românesc. Ascultată de compozitorul Mihail Jora, care era în acei ani director muzical la Radiodifuziune, The Hot Chaps este chemată să cânte la începutul anului 1926 în studio, programele radiofonice la care a participat fiind considerate astăzi actul de adopție al jazzului în România.
În anii următori, Emil Berindei a fost nelipsit din emisiunile muzicale ale radioului, ca dirijor al bigbandului „Jazzul telefoanelor”, ca instrumentist fiind cotat a fi fost spiritul tutelar al generației de saxofoniști din anii `20.
În perioada 1960-1970, s-a afirmat Ștefan Berindei, un excelent saxofonist, compozitor, aranjor și șef de formație care a participat la realizarea celor mai valoroase înregistrări Radio, TV sau „Electrecord”, făcând parte din formații valoroase cum au fost „Freetet-ul” Richard Oschanitzky, Cvintetul „București”.
Revenind la jazzul dintre cele două Războaie Mondiale, trebuie menționat numele lui Teodor (Teddy) Cosma, pianist și dirijor care s-a impus prin autenticitatea stilistică a improvizațiilor, prin ținută, prin calitatea pe care o instaura în tot ceea ce realiza, ca pianist, ca dirijor al orchestrei Radio (1934-1940).
O sală de recitaluri mult frecventată în perioada interbelică – Dalles – a prilejuit publicului vremii și audierea muzicii de jazz, printre cei care au concertat aici numărându-se pianistul, compozitorul, aranjorul și șeful de formație Edmond Deda. Acest nume este important și pentru faptul de a fi legat de apariția primului Conservator de jazz din România (1941-1948), la care au predat personalități ale muzicii noastre: Ion Dumitrescu, Teodor Rogalski, Victor Iusceanu și Sergiu Malagamba.
În anii de după război, a apărut generația reprezentată de Imre, Prisada, Ampoițan, Meraru, Răducanu, Mândrilă, muzicieni care au afirmat capacitatea competitivă a jazzului românesc la festivalurile internaționale.
Generația afirmată după anii `70 numără muzicieni de valoare, printre care Ion Baciu Jr., Eugen Tegu, Liviu Butoi, Garbis Dedeian, instrumentiști ce s-au remarcat în cadrul festivalurilor de jazz.
Un nume mai des întâlnit pe parcursul acestor însemnări este cel al lui Richard Oschanitzky, personalitatea cea mai pregnantă a jazzului românesc. El a fost cunoscut ca jazzman, compozitor, aranjor, orchestrator, dirijor. Oschanitzky a demonstrat o uimitoare prolificititate, lista lucrărilor sale incluzând sonate, lieduri, lucrări vocal-simfonice de amploare, concerte, multă muzică de film, aranjamente, piese de muzică ușoară. Ceea ce impresiona în primul rând la Oschanitzky era profunda cultură muzicală, cunoașterea temeinică a tot ce s-a creat mai valoros în muzică de-a lungul timpului.
Această perioadă a anilor `70 se înscrie în sfera free-jazzului, manieră pe care Oschanitzky a abordat-o cu „Freetet”-ul său. Deși câțiva ani mai târziu denunța acest free generalizat în care ai senzația că toată lumea caută notele și nu le găsește, Oschanitzky a realizat câteva lucrări valoroase, care rămân și astăzi neîntrecute: „Entorsă”, „Neurasia”, „T 8”, sunt titluri reprezentative pentru concepția muzicianului care înțelegea să organizeze chiar și în limitele free-ului materia sonoră.
Una din lucrările mai puțin cunoscute ale acestei perioade, „Ochii”, se constituie din îmbinări și dezbinări de culori și efecte sonore ce crează un univers aparte, decantări de esențe ce dau densitate materiei sonore. Lucrarea aceasta devine însă mai mult decât free, un colaj în care se resimt aluzii la Bach, integrat contextului muzicii concrete.
Piesele, lucrările de jazz mai ample, cântecele de muzică ușoară pe care le-a scris Oschanitzky pot fi considerate și acum, după atâtea decenii de la crearea lor, capodopere, rămase neîntrecute de nimeni.
Tudor Chelariu
