Rugăciunea – fibra vie a fiecăruia dintre noi…

fata_rugaciune_gir_prayCând viața e grea, când momentele triste îți tot dau târcoale, iar necazul nu te părăsește, există o soluție care sigur dă roade: ruga.  Înțelepții spun că în orice moment al vieții, fie el fericit sau trist, trebuie să ne rugăm, deoarece chiar ajută sau cel puțin, ne ajută să ne menținem pe poziție.  Rugăciunea e forța prin care obținem energie, acea energie de care avem nevoie pentru a supraviețui.

Deci, atunci când cazi, unica soluție e să privești în sus, să te rogi tainic și cu sufletul deschis către divinitate, apoi să te ridici și să înaintezi cu putere, să-ți continui drumul, dar de data asta, mai tare și mai încrezător. Rugăciunea e vocea inimii, iar această voce este foarte puternică dacă e sinceră; această voce e sacră și ajunge sus dacă e rostită cu speranță. Cred cu tărie, în acest circuit al rugăciunii: ea pornește de jos, de la cineva care strigă după ajutor, apoi prinde formă acolo sus, se materializează și inevitabil se întoarce înapoi la cel ce a trimis-o, pentru a se împlini, pentru deveni realitate.

Continuă să citești Rugăciunea – fibra vie a fiecăruia dintre noi…

Ovidiu Papadima – om al luminii

Ovidiu Papadima (1909-1996), eseist, istoric literar, cronicar literar și folclorist român.
Ovidiu Papadima (1909-1996), eseist, istoric literar, cronicar literar și folclorist român.

Lumea are nevoie de oameni de valoare, de oameni care să caute originalul, de oameni care să devină originalul, să împrăștie peste tot lumina cuvântului, lumina cunoașterii și a înțelepciunii.  Lumea are nevoie de minți luminate. De aceea, când e să vorbim despre Ovidiu Papadima, menționăm neapărat că a fost un om al luminii: eseist de excepție, cronicar și istoric literar de excepție și de asemenea, folclorist român foarte bine cunoscut, născut la 23 iunie 1919 și decedat la 26 mai, 1996).

Originar din județul Constanța, a făcut Liceul Alexandru Papiu Ilarian, fiind un elev sârguincios și primul din clasă la învățătură. După ce în anul 1928 a absolvit liceul, a urmat o nouă etapă în viața lui: Facultatea de Litere și Filosofie din București (1928 – 1931). Apoi, între anii 1937 și 1940 s-a aflat în Germania, la Doctorat, ajungând acolo prin bursa Alexander von Humboldt.

Imediat după aceea, între anii 1940 și 1941, Ovidiu Papadima a ajuns să ocupe postul de lector al catedrei de literatură română în cadrul Universității de la Viena.

Continuă să citești Ovidiu Papadima – om al luminii

Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci…

timpulTimpul […] este distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului. (Dumitru Stăniloae)

Unii cred că timpul trece și omul trăiește și el în tot acest timp, pe când alții cred opusul: precum că timpul e veșnic, doar noi suntem efemeri, noi trecem prin timp.

Nimeni nu a descifrat acest mister, nimeni nu știe dacă timpul există în realitate sau există doar în mințile noastre.  Un lucru e cert: habar nu avem cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm. Habar nu avem cât timp avem la dispoziție pe pământ, dar marea noastră greșeală este să credem că avem tot timpul din lume pentru a ne găsi drumul către noi înșine. Suntem pe cât de umani, pe atât de inumani; și mergem spre veșnicie, dar ne e greu să găsim un drum corect, care e al nostru, un drum care sigur ne va duce la destinația corectă. Am degradat, căutând timp; îl căutăm acolo unde nu există. Am uitat ce înseamnă timp sau poate nu am știut niciodată cu adevărat… Am uitat să prețuim puținul timp pe care-l avem, să-l valorificăm, căci  timpul nu se vinde și nu se cumpără. Şi, în fond, e o taină: uneori avem mult timp pentru a nu face nimic, iar alteori avem atât de puțin timp pentru a face atât de multe lucruri…

Alergăm prin timp, zi de zi, clipă de clipă, iar viețile ni se măsoară în timp, dar păcat că nu înțelegem prețul fiecărei secunde. În fiecare zi ni se dă timp, ni se dă o șansă de a ne schimba, de a face lucruri mărețe, dar nu facem nimic. Mai trece o zi, mai trec două…și nu ne mai schimbăm niciodată. Timpul…de s-ar opri în loc să putem face ceea ce nu facem niciodată tocmai din cauza lipsei lui…Sau, mai bine, timpul ar vindeca cu adevărat rănile, așa cum se spune. Timpul nu vindecă răni, ele sunt mereu acolo, în noi și sângerează de fiecare dată când le atingem. Timpul nu face decât să oprească sângerarea și atunci rănile se transformă în cicatrici; ne uităm la ele și ne doare, doare groaznic. Țipăm pe dinăuntru, dar nu ne aude nimeni, iar în inimă se adună lacrimi care nu ies în afară, dar care ne macină și care ne fac slabi și neputiincioși în fața sorții. Timpul acoperă rănile și ne învață să le acceptăm ca parte a destinului nostru și să înaintăm cu putere.

Frumos ar fi dacă noi am putea înțelege că timpul e un dar scump, care trebuie prețuit, dar și mai frumos ar fi să avem înțelepciunea să găsim timp pentru oamenii și lucrurile care contează cu adevărat și pentru a sta, din când în când, la sfat cu noi înșine.

Maria Bocicov