Eu am învățat să nu renunț la artă, să continuu să o explorez și să o savurez. Am învățat-o și pe ea să mă hrănească, să-mi asigure existența cu toate cele necesare și să mă și alinte, din când în când, ca să mă simt iubită.
Deja de câțiva ani încoace caut cu îndârjire oameni care să mă inspire și să-mi mențină vie speranța că arta nu a murit. Că mai există artiști care-și caută muza, care abia așteaptă se termine o lucrare și să o înceapă pe cealaltă. Și nu-mi ajunge doar unul. Vreau să cunosc mulți astfel de artiști, să mă conving că există o rețea ascunsă-n lumea asta de care știu doar ei. Și comunică între dânșii, telepatic, precum delfinii. Că există o conexiune. Și tare vreau să pătrund în rețeaua asta și să fac parte din ea.
Ieri am cunoscut un astfel de om dintr-o astfel de rețea: Gheorghe Zărnescu, sculptor, dar și pictor. Este absolvent al Universității Naționale de Arte din București, în prezent activând la Bacău, ca artist plastic, dar și profesor la Colegiul Național de Artă „George Apostu” din urbea lui Bacovia. Artistul consideră că ar fi mult prea trist dacă s-ar limita doar la sculptură, de aceea se orientează și spre pictură și artă fotografică. Dacă există potențial, nu trebuie inhibat, ci stimulat și crescut.
Dacă tot am trecut prin Ruginoasa și am început să prindem gustul palatelor, și mai ales ale celor care au trecut prin mâinile familiei Sturdza, următoarea oprire este la Miclăușeni.
Înainte să trecem la lăudat și povestit, trebuie notat că domeniul Miclăușeni este o oază de liniște. Făcând uz de teritoriu destul de vast, acoperit preponderent de pădure și imaș, domeniul servește adesea evenimentelor de tip nuntă sau conferințe. Totodată, nu putem uita festivalul de epocă ce are loc anual aici, în acest an desfășurându-se la începutul lunii septembrie. Să vă mai zic că în fiecare an se urmărește întoarcerea în timp prin de atmosfera medievală creată de constumele domnițelor și muzica trubadurilor, poate vă hotărâți să vă umpleți mașina de prieteni și să dați o fugă.
Acestea fiind amintite, castelul are o vechime de peste șase sute de ani, construit în stil neogotic, după ne-am obișnuit deja, și ajuns pe mâinile familiei Sturdza în secolul al XVIII-lea. Posedă o istorie destul de tulbure: după ce a fost amenajat ca loc de armonie și regăsire pentru cei din familia Sturdza, lăcaș de cultură, spiritualitate și cunoaștere, ultima moștenitoare, Ecaterina Cantacuzino, a donat castelul bisericii în 1947.
La aproximativ o oră de Iași intrăm în Ruginoasa. Comună liniștită, plăcută perechilor de ochi care trec flotant prin zonă sau vin pentru ședere, verde pe stânga și pe dreapta străzilor, amintită ca așezare de vază încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare.
Or fi multe de spus despre istoria comunei, pentru că, într-adevăr, Ruginoasa este un sit de monumente istorice, însă pe noi ne interesează un singur aspect astăzi: Palatul domnitorului care a realizat Unirea Principatelor Române de la 1859, Alexandru Ioan Cuza.
Palatul Domnesc trăiește cu mult dinaintea domnitorului. Aparținând anterior familiei Sturdza, construit neogotic, el ajunge în subordinea lui Cuza după ce acesta cumpără moșia de la Ruginoasa. Încă de la început, domnitorul și-a stabilit ca prioritate restaurarea reședinței în vederea locuirii cu familia acolo. De reînfrumusețarea palatului s-a ocupat, predominant, doamna Elena Cuza- soția, în timp ce domnitorul s-a îngrijit mai degrabă de partea financiară, punând la dispoziție, din visteria națională și prin împrumut, câteva zeci de mii de galbeni.
Când spui Iași, te gândești automat la un oraș încărcat de cultură, multă cultură peste tot: pe scaunele tramvaielor, pe pereții clădirilor care așteaptă restaurare, pe chipurile încercănate ale studenților care abundă orașul (cearcăne cu origini obscure, uneori de la învățat, alteori de la escapadele de noapte de prin Bază sau alte locale de înecat amarul și slăvit distracția), în cafenelele studențești și poststudențești- că aia e, obiceiurile se schimbă greu; ca să fim mai exacți, peste tot.
Un nucleu cultural și un real simbol al Iașiului rămâne, totuși, Palatul Culturii. Toată lumea a auzit de el și l-a văzut, fie chiar și datorită unei profane vizite la Palas Mall. Proaspăt renovat, palatul nostru este o bijuterie arhitecturală pentru ochi. Pentru cine nu a reușit încă să îl viziteze, iată un spoiler care sigur vă va face să vă sunați prietenii și să vă programați o ieșire la palat. Și dacă tot vă treceți în agendă, este bine de știut că dacă sunteți studenți/ elevi (obligatoriu cu carnet de student/elev), trebuie să achitați 10 lei și veți vizita muzeul integral. Pentru celelalte liste de prețuri, click aici și citiți cu atenție http://palatulculturii.ro/informatii-generale . Sala Voievozilor și Sala de Judecată e free-entry.
România este situată în Sud-Estul Europei Centrale, la nord de Peninsula Balcanică, în bazinul Dunării de Jos. Are ieșirea la Marea Neagra și se învecinează la nord-vest cu Ungaria, la est cu Ucraina, Republica Moldova și Marea Neagra, la sud cu Bulgaria, la sud și sud-vest cu Serbia, iar la nord cu Ucraina.
Judeţele României
Suprafața României este de 238.391 kmp, ocupând poziția 12 în Europa.
Vârsta geologică este aceeaşi cu cea a continentului, aproximativ 550 milioane ani.
Relief: Suprafaţa muntoasă 31%, dealuri şi platouri 33%, câmpii 36%.
Bazin hidrografic: (vezi Hidrografia Romaniei!) Fluviul Dunarea în sudul țării, cu o lungime de 1.075 km (din totalul de 2.850 km de la izvoare până la vărsarea în Marea Neagră).
Râuri: Mureş, Olt, Prut, Siret, Ialomiţa, Someş, Argeş, Jiu, Râul Buzău, Râul Bistriţa.
Lacuri: Aproximativ 2.300 de lacuri (2.650 km2). Cele mai cunoscute sunt: lacul Razelm (415 km pătraţi), Sinoe (171 km pătraţi), Brateş (21 km pătraţi), Tasăul (20 km pătraţi), Techirghiol (12 km pătraţi), Snagov (5,8 km pătraţi).
Climatul este temperat-continental, cu influenţă oceanică din vest, mediteraneană din sud-vest, excesiv continentală din nord-est. Temperatura medie anuală este de aproximativ 8 grade Celsius în nordul ţării şi 11 grade Celsius în sud. Nivelul mediu al precipitaţiilor nu depăşeşte anual 700 mm.
O pată de istorie îşi odihneşte culorile trecutului pe pământul Moldovei, la Ruginoasa. Călătorului modern i se aşterne la picioare o lume de poveste, impregnată până şi-n firul de iarbă, care-şi trage seva din amintirea unei epoci păstrate în manualele şcolare. Cine spune că basmele sunt închise în cărţi, să afle că-s de fapt fragmente de realitate, cu personaje ce-au pictat cu viaţa lor tabloul identităţii unui neam, lăsând în urmă locuri zugravite de frumuseţe, a căror însemnătate se păstrează vie generaţie după generaţie.
Palatul Cuza de la Ruginoasa. Sursa: www.romania-redescoperita.ro
Trec pragul porţii către o altfel de lume, pătrunzând în aerul istoric al domeniilor Ruginoasei, despre care atât de frumos vorbea cândva Constantin Negruzzi: “Călătorul […] pare că se trezeşte transportat, ca printr-un farmec, într-un castel descris de Walter Scott.” Îmi lipseşte rochia din secolul al XIX-lea, în rest ma simt ca o prinţesă. Plutind pe culmile imaginaţiei, latura-mi visătoare s-a contopit cu decorul, purtându-mă preţ de o vizită într-un tip de viaţă în care altminteri mă furişam citind romane. Înlăuntru-mi mocneşte un dor de ceva de n-am trăit. Un dor de poale lungi, ce lasă dâre de parfum pe iarbă, un dor de razele soarelui de vară, ce se-mpletesc în dantela umbrelei, un dor de broderia unui eventai din al cărui dans de desprinde un aer ludic… Aş vrea să schimb mângâierea mănuşilor de mătase cu atingerea unei file îngălbenite din care se nasc versuri, iar mâna puternică a stăpânului inimii mele să-mi domolească blând şuviţa rebelă alunecată pe frunte, lăsându-mi chipul senin atins numai de dragostea din ochii lui…
Iată-ne din nou în Iaşi, presărând paşi pe istoricele străzi ce ne poartă în inima culturii. E o vorbă care spune că toate drumurile duc la Roma, dar în capitala Moldovei faci ce faci şi toate drumurile duc la Palat. Mai cu seamă acum, când i s-a dus vestea în toată ţara cu ocazia redeschiderii. Ademeniţi de comoara până mai ieri ferecată, ne-am grăbit şi noi precum voinicul în peşteră când monstrul cu şapte capete pleacă la plimbare. Dar în loc de „un cufăr” am dat de mai multe, care mai de care mai frumoase. Să vă povestesc pe rând…
Palatul Culturii din Iaşi. Sursa: asplf2016.travis.ro
Primul pe lista muzeelor din Palatul Culturii a fost Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu”. Sau, altfel spus, „mănăstire-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i”, căci ne-am aşteptat la una, şi-am cam dat de alta. Deşi prima secţie a muzeului a fost secţia energetică, înfiinţată în 1961, în loc de a ne fi prezentate principalele forme de energie utilizate, am pătruns în universul muzicii. Amenajată acum în cadrul proiectului de renovare a Palatului Culturii, ceea ce ne întâmpină la intrarea în muzeu este secţia de înregistrare şi redare a sunetului, deschisă în februarie, 1966. Aceasta curpinde un spectacol al cântecului, prezentând cronologic evoluţia înregistrării şi redării sunetului. Instrumentele sale sunt o încântare a ochiului, care captează toată atenţia privitorului chiar şi fără a fi puse în funcţiune. Când sunt porniţi, pe rând, pentru a face o demonstraţie, aceşti hibrizi muzicali devin adevărate fiinţe care se mişcă graţios şi „glăsuiesc” într-un ritm hipnitozant. Continuă să citești Vizită la Palat
O fermă strângere de mână şi un zâmbet larg au dat tonul unei noi aventuri, spărgând amorţeala vremii şi apăsarea norilor înegriţi a ploaie cu vibraţia pozitivă a optimismului occidental. Turistă în toată puterea cuvântului, iat-o aflată în compania mea pe O., o simpatică franţuzoaică de un rafinament debordant, în faţa căreia se eschiva orice urmă posomorâtă de pe chipul meu, vădit afectat de trezitul de dimineaţă, în combinaţie cu tonurile gri ale vremii. Nu era primul city break în Iaşi, dar de această dată era mai drept să-l numesc primul meu séjour en ville. Am luat-o la paşi zgribuliţi, cu mâna încleştată pe umbrelă, alături de voioasa O. Părea că poartă cu sine o părticică din soarele Franţei. Întreaga ei atitudine grăia un slogan comercial bineştiut de oricine: “Londra. Ploaie. Vânt puternic. Coafura rezistă”. Doar că în prezentul context, ceea ce rezista era entuziasmul în istoricul nostru Iaşi.
Catedrala Mitropolitană din Iaşi. Sursa: www.crestinortodox.ro
Dar mai e o vorbă românească ce spune cam aşa: „După faptă şi răsplată”. Iar pentru că în capitala culturală a Moldovei respectăm tradiţiile, iată că am fost recompensată pentru buna mea purtare în calitate de ghid şi gazdă (calităţi remarcate de O. prin bunăvoinţa ei; departe de mine lauda de sine, preamărită divinitate şi stimate cititorule). Ajungând în faţa Catedralei Mitropolitane, raze de soare au risipit norii, luminând intrarea în sfântul lăcaş. O strălucire blândă ne-a încălzit inima, încărcându-ne cu spiritualitatea şi frumuseţea acestui loc binecuvântat de Dumnezeu. Solemnitatea bisericii se împletea cu parfumul binelui. Odată păşite înăuntru, am fost cuprinse de o pioşenie dulce, pe care, deşi insuflată de tainicul decor, o simţeam izvorând din interiorul nostru. O încăpere mare, în ale cărei înălţimi păreau că plutesc rugi fierbinţi ce-şi caută drumul spre Tatăl Ceresc, plasa în atemporalitate închegarea divinităţii cu cele pământeşti. Omul e mic, ca firul de nisip în deşertul întins, iar sfinţenia acestui loc reflecta în conştiinţa noastră umila condiţie umană, atât de firavă şi însetată de iubirea şi octrotirea Sfinţilor Părinţi.
Catedrala Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei este una dintre cele şase catedrale mitropolitane ortodoxe din România, ce se regăseşte astăzi pe lista monumentelor istorice, graţie strădaniei mitropolitului Veniamin Costachi, care a pus piatra de temelie a acestei biserici. Locul pe care a fost construită a cunoscut umbra a două lăcaşuri de cult mai vechi, ce dăinuiesc în amintire drept Biserica Albă şi Biserica Stretenia, din secolul al XV-lea, respectiv secolul al XVII-lea. Deşi bazele catedralei mitropolitane au fost puse în 1833, continuându-se lucrările după planurile arhitecţilor Gustav Freywald, Bucher şi Mihail Singurov până în anul 1839, în data de 23 mai 1857 s-a produs prăbuşirea boltei centrale, ceea ce a cauzat două decenii în care biserica a s-a aflat într-o stare precară.
În anul 1887 catedrala cunoaşte, în sfârşit, o perioadă înfloritoare, spre bucuria întregii naţiuni ortodoxe, care pe data de 23 aprilie a sărbătorit alături de familia regală sfinţirea acestui monument bisericesc. Primul rege al României, Carol I, a făcut donaţii consistente din recunoştinţă pentru valoroasa însemnătate a oraşului Iaşi, cel pe care îl identifica drept „a doua mea capitală”.
Fiind legată de numele casei regale, sfânta catedrală mitropolitană îşi sporeşte frumuseţea şi printr-un ales decor dat de podoabele artistice ce poartă amprenta pictorului bucureştean Gheorghe Tattarescu. Influenţa renascentistă respectă canoanele Erminiei ortodoxe, trăsăturile picturii occidentale îmbinându-se atât cu spiritualitatea picturii bisericeşti din Romania secolului al XIX-lea, cât şi cu neoclasicismul de factură italiană a cărei rigoare a fusese cunoscută de artist în anii de studiu petrecuţi la Academia di San Luca din Roma.
Catedrala Mitropolitană din Iaşi. Sursa: www.orthphoto.net
Dincolo de suflul arhitectural preţios, esenţa religioasă este ţinută cu sfinţenie în inima catedralei, păstrând neclintite zidurile tari ale creştinătăţii. Un an binecuvântat a fost 1889, când o veritabilă fărâmă de palpabilă divinitate a fost adusă spre a se odihni în veşnicie alături de racla argintată cu osemintele marelui Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Veniamin Costachi. Cinstitele moaşte ale preacinstitei Cuvioase Parascheva au fost aduse de la biserica Trei Ierarhi, ţinând biserica întru nemărginită sfinţenie. De atunci, Catedrala Mitropolitană are trei sărbători patronale: Întâmpinarea Domnului la 2 februarie, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe la 23 aprilie şi Cuvioasa Parascheva la 14 octombrie. Nu doar cu preacinstite sărbători a fost îmbogăţită biserica, ci şi cu un continuu flux de credincioşi care îşi cinstesc de-a pururi sfinţii, veghind neîntrerupt la căpătâiul Cuvioasei.
Un lung şir de oameni aştepta şi de această dată să se închine la moaştele aşezate în partea dreaptă a pronaosului, atrăgând atenţia simpaticei O., care găsi cel puţin interesant acest obicei creştin de a păstra astfel trupul sfintei. O admiraţie sfioasă îi petrecu pe cei ce sărutau frumos-împodobita raclă, care alcătuiau un emoţionant tablou duhovnicesc, pictat cu rugi şoptite în taină. Un suflu de sfinţenie inundă simţurile noastre, atât de desprinse acum de cele lumeşti şi ancorate într-un vid spiritual mângâietor. Catedrala Mitropolitană din Iaşi, o perlă a ortodoxiei, închide într-însa un Eden ţesut din credinţă, dăinuind în istoricul Iaşi drept o cetate a sufletelor.
