Arhive Gabriela Tabacaru - Pagina 5 din 7

Îngheţată în… farmacie

Vine o zi în care „te lasă roatele”. Și-atunci mergi scârțâind din încheieturi până la prăvălia cu scofeturi făcute în laboratoare, ca să te îndopi sănătos și la propriu, și la figurat. Cu gândul la ace și bisturie, un pumn de pastile pare o alegere mai a cătării. Așa că, din moment ce camera de tortura a spitalului e gonită din minte, singura durere care mai ustură e… gaura buzunarului. Acolo lovește tare frica dacă pășești în farmacie. Iar de pășit, pășim toți când ne vine rândul, exact așa ca la examen sau la spovedanie: rugându-ne la toți sfinții!

Iată că a venit timpul să intru și eu în „service”, așa că n-am scăpat de medicamente nici plimbându-mă pe străzile din Slănic Moldova. Desfătarea în aerul tare de pădure a făcut o pauză ca să trec eu pragul farmaciei Sfântul Spiridon. Mintea mea a făcut un truc ca eu să cred că farmacia e de fapt a! Sfântului. Și-așa am căpătat curaj, zicând că are să fie de bun augur și c-o găsesc leac pentru toate durerile. Autosugestie ori intervenție divină… cui îi mai pasă? Rezultatul a fost perfect, căci am găsit soluție chiar și pentru usturimea din buzunar!

Întrând, priveam plictisită în jur, cu gândul să cumpăr ce-am de luat și să ies mai repede. Dar Sfântul… nu a fost mulțumit de atitudinea mea, așa că a trimis un semnal auditiv. Un alt client a rostit „incantația” care, ajungându-mi la urechi, mi-a deschis ochii simțindu-mă de parcă nu fuseseră până atunci deschiși: „Aceasta e singura farmacie care oferă înghețată!” Ei, zău că aceasta era ultima frază pe care mă așteptam s-o aud într-o farmacie. Am făcut o piruetă în loc, cu radarele după frigider. Ce să vezi?! Gluma nu era deloc glumă. Înghețata aștepta acolo.

Continuă să citești Îngheţată în… farmacie

Miruna Rotaru – o zeiță a muzicii

Ticăitul ceasului picura auzul cu secunde lente ce se scurgeau dintr-o banală zi de muncă. Mâna mea leneșă se plimba pe tastele unui laptop a cărui prizonieri îmi erau ochii de ore bune. Dar privirea mi s-a mutat pe telefon, căci un apel neașteptat spărgea sunetul rutinei asurzitoare. Era semnalul deșteptării din amorțeala scaunului de birou. Aveam să-mi transform ziua într-o bogăție personală, căci îmi pășise pragul un om deosebit: Miruna Rotaru.

Un trup delicat și un chip frumos cu zâmbet enigmatic și ochi pătrunzători întrupau o zeiță a muzicii. Iată, cunoșteam o artistă înnăscută, căreia talentul i-a fost hărăzit spre a i se duce vestea în lume. O nouă dovadă că moldovencele nu sunt doar frumoase, ci și deștepte și talentate. Din vorbă în vorbă i-am deslușit povestea, lăsându-se descoperită precum filele unei cărți, închise mai întâi într-o copertă frumoasă. Nu numai că prin înfățișarea ei te invită să o privești, dar glasul-i duios, atât în cântec, cât și în vorbă, lasă să i se dezvăluie discret prin cuvinte și dimensiunea sufletească.

Pătrunzând în tainele ființei ei, am aflat că muzica a fost cea care a îmbrățișat-o toată viața, însoțind-o de când se știe pe lume. Pentru că talentul strălucea precum un diamant neșlefuit, la vârsta de 7 ani i-au fost îndrumați pașii spre ceea ce avea să-i devină carieră. Nu doar casa părintească răsuna acum de glasul ei, ci și sălile de repetiție de la școală.

Continuă să citești Miruna Rotaru – o zeiță a muzicii

Un suflu de energie ritmată

Ca să mai stingem aburii rutinei dintr-o caniculară zi de vară, am decis să ne vârâm năsucul într-un loc în care plictiseala are interzis. Așa au ajuns să ne poarte pașii pe un coridor luminos, în care domnea o răcoare înviorătoare. Nu dăduserăm agitația de afară pe un calm leneș, ci renunțaserăm la stresul cotidian pentru o oază de relaxare în ritm săltăreț de dans.

Cu grijă să nu deranjăm, am deschis ușa unei săli în care se respira energie și poftă de viață. O muzică vioaie ne-a inundat auzul, făcându-ne să privim tot mai curioși la ce avea să ne dezvăluie încăperea. Trupuri zvelte de tineri cu chip vesel frământau podeaua cu pași întortocheați, unduindu-se toate odată spre a crea o imagine de ansamblu armonioasă. Un loc mare, luminos, în care se respira aer de sănătate, adăpostea oameni cu inițiativă, puși în slujba unui stil de viață corect.

Continuă să citești Un suflu de energie ritmată

Terapie prin îmbrățișare

Drumul până sus, la Cetatea Neamț, e un fel de „Antonio, fa caldo” și „Antonio, fa freddo” în același timp. Umbra răcoroasă a copacilor ține calea până la final, mângâind privirea cu un verde proaspăt și odihnitor. Dar panta lungă pe care-o ai de urcat o fi făcând ea piciorul frumos, însă mai face și gâtul uscat de sete, fruntea asudată și fața roșie de căldură. De urcat, am urcat, acum era timpul să coborâm. Avea să fie mai ușor mersul la vale, ne-am spus noi simțind că prindem viteză. Nu ne grăbeam niciunde, dar trupurile noastre erau purtate rapid de pașii deveniți un fel de motor fără frână.

Lăsând tot mai în urmă cetatea, urmam drumul șerpuitor, respirând din plin natura. Ochii se plimbau în voie, privind cumva peste tot și nicăieri… când… pe nesimțite… mi s-a oprit privirea într-un calm gălbui, atât de pașnic încât acapara toate simțurile… o clipă desprinsă din infinit m-a lăsat fără auz, doar cu o privire neclintită prin care mi se scurgea în suflet un sentiment de liniște acaparantă… Erau ochii mei… și ochii lui… ochii cui?

Un chip de un palid luminos emana blândețe magnetizantă. Părăsisem cetatea medievală, dar tot eram în urmă pe axa timpului, căci mă simțeam pășind într-un roman din secolul al XIX-lea. Trupul firav ce purta un veșmânt neobișnuit zilelor noastre, părea a fi desprins din „Singur pe lume”. Să fie Remi, veșnic pribeag în căutarea destinului? …nu. Era Pogany. Mai apropiat zilelor noastre, el poartă amprenta lui Constantin Brâncuși, fiind un derivat al Domnișoarei Pogany, creată în 1913 de sculptorul român. Copilul acesta era o păpușă mânuită de fire prin care Ilinca Istrate îi picura viață. Frumoasei păpușărese i se oglindea pe chipul dulce o blândețe pe care o revărsa în mișcări line ce absorbeau orice privitor într-o liniște universală. O mână mică cu puteri vindecătoare s-a înălțat spre mine. M-a atins și-am devenit atingere. Nu mă mai simțeam pe mine în tot corpul, ci doar în atingerea lui Pogany. Cum poate un trup inanimat să fie atât de viu? Cum poate el să-și lipească de mine brațele subțiri într-o îmbrățișare și să-mi reverse în suflet atâta pace? De ce mi se inundă spiritul de căldură mângâietoare când îi privesc ochii de un calm limpede? Pentru că asta face Pogany. De asta a fost creat. Ilinca, prin măiestria ei, scenograful Gavriil Siriteanu și pictorul Manuell Manastireanu, au dat viață unei speranțe la zâmbet. Într-o înfățișare de copil sălășluiește spiritul vindecător al artei, care e menit să interacționeze cu trecătorii spre a le descreți fruntea de griji.

Copil sau adult, tânăr ori bătrân, vesel sau trist, de-i vei întâlni privirea lui Pogany, vei rămâne în loc, țintuit de emoție. Nu trebuie să iei neapărat drumul cetății, căci el cutreieră și străzi ieșene. Ori de te vei pierde printre gânduri la o expoziție sau vei intra ademenit de arome într-o cafenea, așteaptă-te să-l întâlnești acolo cu Ilinca, gata sa-ți facă zâmbetul mai dulce și inima mai senină.

Gabriela Tăbăcaru

Cetatea Neamț – o bogăție a Moldovei, dovadă a identității de neam

Aer de vacanță, miros de nisip și poftă de mare – toate cărate din Bulgaria până acasă. Dar iată că am ajuns din nou cu trupul captiv într-un scaun de birou, chinuindu-ne să prindem și mintea cu-ale ei gânduri zburătoare și s-o înțepenim în fața calculatorului. Nici c-ar sta pe loc zburdalnica, ba mai face și inima să plangă amintindu-și de ce-a lasat în urmă. Trece așa o zi, trec două… mai e vineri și vine weekend-ul de care ne era atât de dor. Dar ce să vezi?! Și lui îi fusese dor de noi, așa că s-a gândit să desființeze ultima zi de lucru și să scoată mintea la plimbare, cum ai scoate câinele în lesă: la o tură pe lângă casă. Și ce noroc că la doar o aruncătură de băț șade mândră o veche cetate…

Pe vremea când și capătul opus al orașului mi se părea un loc îndepărtat, urma să merg într-o excursie în Nordul Moldovei cu prichindeii mei colegi. Depărtarea era percepută de mine pe atunci și în termeni de sentimente; nu numai că aveam să părăsesc străduța pe care locuiam, dar aveam să vizitez un loc… înalt. O cetate descoperită din manualele de limba română, un loc legendar închis în cărți. Eram eu mică, și ruinele mari. Așa ni se arăta acum câțiva ani vestita Cetate a Neamțului. Construită la sfârșitul secolului al XIV-lea în Moldova, aceasta aparținea sistemului de fortificații menit să protejeze împotriva otomanilor. Cuprinzând ziduri de piatră înalte, șanțuri adânci, ferestre înguste, cetatea era vizibil creată în scop de apărare.

Continuă să citești Cetatea Neamț – o bogăție a Moldovei, dovadă a identității de neam

Cetatea Neamț – un puternic potențial turistic

Ora 8:30. Forfota orașului te alungă din constrângerea urbană spre locuri lipsite de agitație. Având stabilită o mini excursie în zona județului Neamț, iată-ne poziționate confortabil în mașină și pregătite de i scurtă aventură în inima Moldovei. Alături de Gabriela și de Ana, pornim la drum cu mult entuziasm (mai puțin din partea mea, căci călătoriile cu mașina sunt o adevărată provocare atât pentru mine, cât și pentru pasageri…).

După un popas la Centrul Medical „Speranța Bolnavilor” din Barticeşti, comuna Boteşti, ajungem în Târgu Neamț, un orășeldin Nord – Estul României, care se bucură de o încărcătură culturală impresionantă (Cetatea Neamț, Muzeul Popa din Târpești, casa memorială Veronica Micle, casa memorială Ion Creangă etc.)

Având atâtea obiective culturale, hotărâm să începem drumeția noastră cu stânca Timuș, unde se înalță maiestuos de 8 veacuri Cetatea Neamț.

Plătim taxa de intrare (una simbolică, ce-i drept) și ne îndreptăm spre cetate pe podul de lemn asemenea unei serpentine care bate la porțile fortăreței. Nu reziști tentației de a imortaliza momentul. Odată ce poza e gata făcută ne continuăm plimbarea spre cetate.

Continuă să citești Cetatea Neamț – un puternic potențial turistic

Mănăstirea Aladja – frumuseţe spirituală în stâncă

Fiind puse pe vizitat frumusețile litoralului bulgăresc, am trecut pe lista noastră și Mănăstirea Aladja. Un strop de spiritualitate ne-ar odihni după atâta agitație, ne-am zis noi. N-aveam habar pe atunci cât adevăr conțineau aceste nevinovate cuvinte.

Sâmbătă, 1 august. Început de lună, numai bine de pornit la drum spre a cunoaște noul. Dar cine a zis că deciziile stau în puterea noastră? Nimeni nu se pune cu mama natură, iar pe vântul ei coafura nu rezistă. Așa că uiți de planurile tale și te supui cuminte voinței universului, care te vrea în pat, mâncând înghețată.

Duminică, 2 august. Ce frumos, a apărut soarele pe cer și voia bună în inimile noastre! Iarăși, numai bine de pornit la drum spre a cunoaște noul. Da, da, de pornit am pornit, dar ca să nu ne simțim totuși prea stăpâne pe viața noastră, universul din nou a decis: „Fie ca drumul să vă fie presărat cu oameni care nu știu limba engleză! Iar cel care în sfârșit va ști, să vă iasă în cale seara, când, vrând-nevrând, trebuie să vă întoarceți acasă.” Și uite așa, doar cu vestea ca drumul până la Mănăstire e mult, iar banii noștri de taxi puțini, am făcut cale-ntoarsă la patul și înghețata noastră.

Continuă să citești Mănăstirea Aladja – frumuseţe spirituală în stâncă

Golful Bolata – colț de rai

Ziua de 3 august ne-a adus multe surprize și a fost încă un pas spre finalul expediției noastre în Bulgaria. Încă de dimineață, planurile au luat o întorsătură radicală când am aflat că părinții mei sunt prin zonă, așa că am hotărât să le fim ghizi pentru această zi. Cu toate acestea, ghid a fost chiar destinul care ne-a dus pe meleaguri necunoscute și prima destinație a fost Kaliakra.

Nu părea un obiectiv greu de atins vizitarea acestui loc, însă cum indicatoare mai rar găsești în Bulgaria, am apelat la GPS. Cu cât ne îndepărtam mai mult de Balcic, cu atât aveam impresia că nu este drumul corect, iar după 35 de km am ajuns în pustietate într-o zonă uitată de lume. Dar după cum spune și citatul, momentul când te pregătești să renunți, e chiar momentul când lucrurile bune se întâmplă, așa că aruncând un ochi prin împrejurimi ne-am dat seama că acea “pustietate” era, de fapt, un camuflaj pentru ce urma să vedem.

Peninsula Kaliakra, situată în regiunea Kavarna, cuprinde mai multe obiective importante, cum ar fi: Capul Kaliakra și Golful Bolata. Capul Kaliakra este un monument al naturii din Cadrilater, cuprinzând o cetate medievală și o rezervație naturală.

Pe vremea dacilor în această zonă s-a ridicat o cetate numită Tirizis. A fost redenumită de greci Kali Akra însemnând „bun adăpost” (față de vânturile din nord-est). În secolul al XIV-lea, Despotatul Dobrogei și-au ales acest loc drept capitală, iar călugării au transformat peșterile din faleză în schit. În anul 1396 cetatea a fost asediată de turci,dar salvată prin intervenția voievozilor munteni,iar 25 de ani mai târziu a fost cucerită și distrusă. Cea mai populară legendă spune că 40 de fecioare s-au aruncat de pe faleză în mare ca să nu fie prinse de turci.

Deși nu am reușit să ajungem la Capul Kaliakra, ne-am bucurat totuși la găsirea Golfului care deține denumirea de rezervație naturală și pe care l-am asociat imediat cu un colț rupt din rai. Am rămas pentru câteva momente fără cuvinte, contemplând atât rocile stâncoase, dar și marea de un albastru-verzui.

Valurile se întreceau până la stânci, iar ajunse acolo încercau să se ascundă sfioase după pietre, ca într-un joc. Pentru moment, mă simțeam infimă în fața naturii, aveam un sentiment de vulnerabilitate, mă simțeam un pion în mâna Creatorului care mă așezase chiar acolo. Cuvintele erau de prisos. Ochii mei devorau cu poftă fiecare centimetru din acea priveliște.

Imediat, totuși, am ieșit din starea de reverie datorită zgomotelor oamenilor ce ocupau plaja. Abia atunci am realizat că nu eram singură în acel paradis și simțeam că intimitatea mi-a fost invadată. Eram egoistă, nu voiam să împărtășesc acea fericire cu nimeni, îmi doream totul numai pentru mine. Privind în jur, am observat că se afla chiar și un mini-bar. Nu am rezistat tentației de a ne apropia de apă, așa că am pășit timide către mare. Extazul din mine mă împingea să fug până în mare, să calc grăbită pe nisipul fierbinte, însă mi se părea că aș comite o imprudență, că aș strica ceva.

Cu greu m-am putut despărți de această oază , dar necesitatea de a descoperi locuri noi a fost mai puternică,iar alte sentimente m-au încercat pe parcursul zile la următoarea destinație. Am plecat cu gândul că mă voi întoarce oricând voi mai reveni în Bulgaria. Am lăsat o parte din mine în aceste locuri, ca motiv pentru a mă întoarce oricând să o recuperez.

Claudia-Elena Lupu