Viața e o călătorie, așa se spune. Și această călătorie e cu atât mai frumoasă cu cât uneori întâlnești oameni frumoși la suflet, care văd în tine un potențial, o lumină pe care tu n-o simți încă, nici măcar nu știi că o găzduiești. Și atunci ei muncesc alături de tine, pentru a dezvolta acel potențial. Munca, desigur, e una grea. E greu să cultivi într-un om niște calități frumoase, e greu să-i sculptezi talentul într-un mod în care acesta să se materializeze, într-un mod în care acest talent să se preschimbe-n artă. Continuă să citești Dăruire de la dumneaei, recunoștință de la mine
Etichetă: flori
Crâmpei de prospeţime în Roman
Se subţie ceaţa gândurilor sub o lumină dulce. Pe mantia primăverii se disting înfocat pigmenţi de viaţă, prelinşi din soarele tare al verii ce-şi revarsă începuturile. E-o prospeţime parfumată care se joacă-n atmosferă, captând firicele de aer fierbinte, ce ne alunecă zglobiu pe piele. Zâmbeşte ochiul pivind un dans al nuanţelor, clipind ştrengar când aleargă să-l îmbrăţişeze razele. Nu-i leagăn mai pur decât iarba crudă, frunza leneşă, ori petala cea fină care îşi rezemă culorile dulci de verdele întins al naturii. Cine vine aici îşi linişteşte sufletul, slobozindu-şi păsurile, căci lumea e îmbâcsită de probleme, şi se sufocă spiritul fără de aer curat. A luat omul natura lui Dumnezeu şi a modelat-o pentru sine după nevoi, trudind să creeze oaza odihnei lui: parcul.
Grădina Botanică din Prăjeşti – un spaţiu revitalizant si inviorător
Un spaţiu relaxant, plin de viaţă, uneori melancolic şi feeric în lumina străvezie a dimineţii – asta înseamnă pentru mine Grădina Botanică din Prăjeşti.
A fost infiinţată de profesorul Paul Ţarălungă pe vremea când părinţii mei erau copii. Am avut şi eu onoarea de a-l cunoaşte, în ultimii ani ai bogatei sale vieţi şi ţin şi acum minte patima și fericirea cu care vorbea despre gradină şi despre muzeu. A constituit, atât pentru noi, cât şi pentru generaţia părinţilor mei, un spaţiu de aplicare a noţiunilor învăţate la orele de biologie, geografie şi ştiintele naturii. Un om magnific. Chiar dacă dânsul nu mai este printre noi, amintirea lui rămâne vie prin bogăţia muzeului şi a grădinii botanice.
Continuă să citești Grădina Botanică din Prăjeşti – un spaţiu revitalizant si inviorător
Serele Codlea – minunile României în chip de floare
Cu toții am auzit colorata și parfumata poveste a Olandei, țara lalelelor. Există un loc în România care se poate lăuda cu o poveste cel puțin la fel de multicoloră și parfumată.
Este vorba despre orașul Codlea din județul Brașov. Acest oraș are o istorie foarte interesantă, numit Zeiden în germana, Feketehalom în maghiară, este situat la marginea nord-vestică a Ţării Bârsei, la poalele Măgurii Codlei.
Curios e că prima menţiune documentară a localităţii datează din 1265, însă cele mai vechi urme omeneşti descoperite pe teritoriul actual al oraşului Codlea datează din epoca bronzului (2000-1500 î.Hr.).
Continuă să citești Serele Codlea – minunile României în chip de floare
Speranță, întoarce-te acasă!
Există momente când un vierme înfometat al nesiguranței și confuziei te roade pe dinăuntru, te roade greu, te roade adânc. Pe cât de adânc te roade el, pe atât de pierdut și de singur te simți tu.
Respiri, vezi, pășești, dar parcă toate aceste funcții vitale ale corpului tău se autodirijează fără bagheta ta, se produc mașinal, fără a le păsa dacă tu ai vreun control asupra lor sau nu. Sunt zile în care ochii aruncă priviri șăgalnice în jur, dar se uită fără tine, pentru că tu nu ești acolo să le vezi ștrengăriile, tu ești plecat undeva departe, gândurile te poartă pe alte tărâmuri.
Pașii însă știu sigur unde te duc, ei caută să te ajungă din urmă, ei vor să te găsească, vor să te întoarcă din drum și să te petreacă în locurile unde-ți zace Speranța, acolo unde plânge și se tânguiește. Dar, ai nevoie de mult curaj pentru a o convinge să-ți înapoieze vitalitatea și să-ți ofere din nou bucuria de a privi și simți odată cu ochii, și de a colinda pământul, împreună cu picioarele tale.
Fericirea e aici, lângă noi
“Alergăm după fericire până departe, fie pe mare, fie pe uscat; dar fericirea e aici, aproape.” (Quintus Horatius Flaccus)
Oare cât cântărește fericirea? Ce înălțime are? Cât și ce le trebuie oamenilor pentru fericire? Oare putem fi cu adevărat fericiți?
Da, putem fi fericiți, dacă ne dăm voie să fim fericiți, dacă ne permitem luxul fericirii, pentru că fericirea e, cu adevărat, un lux. Unii își inhibă nevoia de fericire și păcat că nu înțeleg că asta e o nevoie importantă, la fel cum este și nevoia de a iubi și de a fi iubit.
Dor de școală, dor de mine
S-a făcut dimineață și odată cu aerul rece care mi-a parfumat odaia, cu ciripitul tainic de rândunele și cu răsăritul soarelui, mi s-a așezat pe inimă și-n calendar o aceeași zi din septembrie, când începe școala.
Mama mă trezește. E 14 septembrie și merg la școală. Florile sunt pregătite, hainele sunt călcate și emoții puternice mă încearcă. Doar ghiozdanul lipsește și în următoarea secundă realizez că azi merg la școală doar ca un oaspete, și nu ca școlăriță. Un gol îmi străbate privirea și sufletul. Când au trecut anii? Unde s-au dus? De ce s-au dus?
Intru pe poarta tărâmului sfânt în care mi-am petrecut ani frumoși, senini, cu vise și cu aventuri copilărești. Aceeași poartă, albastră, senină ca cerul, senină ca sufletul meu dornic de depănat amintiri răzlețe. Mi-e străină clădirea, dar atât de aproape sufletului meu. Curtea e umplută de glasul copiilor îmbrăcați în alb-negru, cu ghiozdane mici și colorate și cu nerăbdarea unui noi început. Toți așteaptă Primul Sunet al clopoţelului, acel sunet aducător de lumină și pace și care îi adună, an de an, pe toți la un loc. Aștept să-l aud și eu, de parcă asta e tot ce am nevoie acum; îl aștept cu nerăbdare, de parcă ar veni de undeva din depărtări. Îl aștept cu speranță, cu speranța unui nou început.
Dar în curtea școlii nu se aud decât zumzete ca de albine, iar în fața ochilor mi se perindă imagini fel de fel: imagini cu mine, cu colegii de școală, cu dascălii dragi, cu flori, cu clasa mea, cu amintirile anilor de școală – vremuri frumoase și sfinte, vremuri bune care au apus, dar care răsar veșnic înăuntrul meu, spre a-mi reînnoi forțele spre cunoaștere.
Mă apucă un dor puternic. Mi-e dor de tot ce a însemnat viața mea de școlar, dar apoi simțirile mi se potolesc odată cu ecoul pe care-l face înăuntrul meu Primul Sunet. Iar clopoțelul ne cheamă iar, asta e vocația lui: să ne cheme din depărtări, să ne adune la școală și să mai fim încă odată copii, să mai venim încă o dată cu flori, să mai învățăm o dată alfabetul…
Văzduhul se umple, din senin, de miresme plăcute de crizanteme, de poezii despre școală. Răsună un cântec despre învățători, apoi un cântec care îmi trezește amintiri sublime:
“Ani de școală, ani de liceu,
La facultate e visul meu.
Primul examen, primul sărut,
Prima iubire nu pot s-o uit…”
Un fir de lacrimă mi se prelinge pe obraz, pentru că îmi văd visele cu ochii, îmi văd trecutul, atât de viu, trăiesc emoții deosebite, dar le las pe toate la școală, aici se păstrează toate proaspete.
De câțiva ani mă tot întreb: Oare când și unde mi-am pierdut copilăria? Și acum am înțeles, copilăria nu moare niciodată. A mea trăiește pe undeva prin curtea școlii, pe lângă banca din clasa întâi, printre filele vechi de Abecedar, sau prin lecțiile de română atât de iubite și râvnite sau poate prin seratele din clasa a noua, cu vorbe tainice șoptite la ureche…
Maria Bocicov