Sub dubla sa valenţă de regizor şi producător de filme, Alfred Hitchcock (n. 13 august 1899 – d. 29 aprilie 1980) impresionează posteritatea prin munca acerbă şi talentul deosebit transpuse exemplar în cele peste 50 de filme regizate. Născut în Londra, acesta îşi exercită aici o lungă perioadă de timp activitatea cinematografică remarcantă, urmând ca din 1939 acesta să-şi dezvolte aptitudinile regizorale în cadrul Statelor Unite ale Americii. Familiarizarea cu domeniul artei cinematografice se produce începând cu momentul în care, integrat fiind companiei Famous Players Lasky, acesta se ocupă de subtitrarea filmelor mute. Această experienţă îi infuzează o serie de trăiri ce-l determină să aibă o primă tentativă de realizare a filmului Number thirteen, pe care, însă, nu-l va termina niciodată. Continuă să citești Alfred Hitchcock – în căutarea suspansului
Etichetă: Film
O ierarhie subiectivă a genurilor artistice
Ierarhizarea genurilor artistice se poate face pe diferite criterii, precum criteriul perioadei istorice ori al cerinţei de piaţă. Ceea ce se vinde, devine important în societate şi implicit vizibil. În trecut, importantă şi predominantă ca mediu artistic era pictura, desenul reprezentând doar cadrul picturii, structura pe care aceasta prinde formă. În arta medievală şi perioada renascentistă de pildă, predominau pictura, sculptura şi arhitectura, iar desenul era stadiul pregătitor, etapa de cercetare formală a subiectului ce urma a fi reprezentat în unul din mediile amintite. În arta antică predomina sculptura, cu statuile în mărime naturală sau supradimensionată a unor personaje mitologice, biblice sau ale filozofilor şi arhitectura.
Din arta medievală ne-au rămas diferite reprezentări biblice sub forma picturii, a mozaicului sau a sculpturii. Până în perioada Renaşterii vorbim de aceleaşi medii şi genuri artistice, de reprezentări figurative de oameni, animale şi motive vegetale. Odată cu Renaşterea se impune ca gen predominant portretul ori portretele de familie, iar ulterior din fundalul unor portrete se desprinde peisajul, care devine un gen independent şi foarte explorat mai ales în arta modernă, în direcţii precum Romantismul, Realismul şi Impresionismul, dar şi anterior în Baroc şi Rococo. În arta olandeză de secol VII se regăseau genuri precum scenele de gen, portretele, naturile statice şi peisaje în număr mai redus.
Odată cu arta modernă, genurilor enumerate deja li s-au adăugat altele noi precum fotografia, filmul, readymade-ul, performance-ul, happening-ul şi a început să se practice combinarea diferitelor medii pentru a accentua sentimentul ori mesajul. Indiferent de perioada artistică la care ne referim, mereu au existat două categorii de genuri, cunoscute drept arte majore (pictură, sculptură, grafică) şi arte minore (arte decorative). Doar că odată cu apariţia noilor genuri de artă (fotografia, filmul, readymade-ul…) lucrurile se schimbă şi nu putem afirma că ele ar fi inferioare picturii, graficii ori sculpturii. Vorbim de perioade diferite, de o evoluţie a artei de câteva secole, de schimbări de viziune şi mentalitate, astfel că avem datoria de a le înţelege şi de a acorda fiecărui gen de artă locul cuvenit.
De pildă, fotografia şi-a disputat mulţi ani statutul în cadrul mediilor artistice, dar azi nu o putem exclude din rândul artelor majore. Fiecare gen şi mediu artistic este un mod diferit de raportare la realitate sau la propria subiectivitate, fiecare are capacitatea de a produce tipuri diferite de reprezentări vizuale, care în lipsa exagerării de orice fel, pot fi la fel de valide, expresive şi purtătoare de valoare estetică.
Cosmina-Marcela Oltean
Radu Beligan – o stea aristocrată a teatrului românesc
În anul 1918, se naşte la Galbeni în Bacău, omul Radu Beligan, metamorfozat într-unul din cei mai de seamă actori şi regizori români. Originile sale familiale îl înscriu în cartea nobililor vremurilor de mult apuse unde talentul, devotamentul şi rafinamentul au creionat chipul celui mai longeviv actor din lume.
Continuă să citești Radu Beligan – o stea aristocrată a teatrului românesc
Călăuza – capodopera lui Andrei Tarkovski
Filmul lui Tarkovski, „Călăuză”, deși publicat în anul 1979 continuă să fie de actualitate și încă să stârnească publicul. Acțiunea sa și modalitatea de filmare, în primă instanță, pot părea greoaie, iar pentru un privitor nemotivat poate fi un motiv pentru a renunța la vizionarea lui. Totuși, dacă reușești să îl parcurgi până la final, sunt mari șansele să dorești a-l vedea din nou.
Scenariul își are rădăcinile în cartea fraților Strugațki „Picnic la marginea drumului”, de unde însă s-au păstrat doar ideile de Călăuză și Zonă. Așadar, acțiunea filmului se concentrează în jurul călătoriei celor trei personaje: Scriitorul, Profesorul și Călăuza. Cei trei pornesc într-o aventură prin Zonă în urma zvonurilor auzite, conform cărora în centrul acelui spațiu s-ar afla Camera. Odată ajunși acolo, se spune că oamenilor li se îndeplinește orice dorință și astfel ar deveni fericiți.
Pentru a putea înțelege pe deplin analiza filmului, este necesar să facem mai întâi mici lămuriri.
Ce este Zona?
Primele cadre ale filmului înfățișează telespectatorului povestea Zonei. Se spune că, în urmă cu ceva timp, o navă spațială sau un meteorit s-a prăbușit și astfel a luat naștere Zona. Imediat ce s-a constatat aceste fapt, s-au trimis soldați și cercetători care însă nu s-au mai întors. Urmarea a fost că acel loc s-a împrejmuit cu sârmă ghimpată și s-au pus paznici. Așa a luat naștere o nouă meserie, aceea de călăuză; slujbă periculoasă, care putea aduce după sine o mulțime de necazuri, dar de care omenirea avea nevoie.
Ce este Camera?
Camera reprezintă un loc ce se spune că se află în centrul Zonei, dar la care nu se poate ajunge cu ușurință și pe cale dreaptă. Cine reușește să ajungă acolo însă, este răsplătit și i se îndeplinește cererea. Dacă acest lucru este adevărat, telespectatorii vor afla la finalul filmului.
Cine sunt oamenii care merg în Zonă?
Zona este pustie. Doar cei ce o păzesc se poate spune că se află pe teritoriul său. Călăuza, împreună cu cei pe care îi însoțește, trebuie să își asume un risc și să treacă de paznici și de metodele de apărare. Ei se încumetă să treacă prin toate acestea doar fiindcă nu mai au nimic de pierdut, după cum ne spune însăși Călăuza. Oamenii care au ajuns în pragul disperării și care simt că sunt fără speranță pot ajunge într-un asemnea context. Acest fapt se datorează probabil faptului că persoanele care pășesc pe teritoriul Zonei trebuie să aibă o anumită pregătire sufletească. Ei nu pot fi persoane agresive, egoiste și mândre. Trebuie să fie umili și pașnici pentru a fi vrednici de a păși acel spațiu. În acest sens, ne stau mărturie armele care stau ruginite pe sub apele Zonei sau tancurile ruginite și dezafectate de pe câmpiile ei.
Dacă am lămurit aceste aspecte superficiale ale filmului, propun să trecem la analiza propriu-zisă a fimului.
Personajele
În film, nu există nume. Personajele sunt identificate cu ajutorul poreclelor. Astfel, ne sunt prezentați Scriitorul, Profesorul și Călăuza. Scriitorul a pornit în această călătorie pentru că la acel moment nu mai avea inspirație, iar Profesorul dorea recunoașterea în mediul științific și academic. Aceste apelative nu sunt alese la întâmplare sau din pricina unei lipse de considerație a identității lor umane, ci, numindu-se astfel, ele devin simboluri. Așadar, profesorul stă ca simbol al realității concrete, științifice, iar Scriitorul este exponenul artei. Călăuza, cea care dă și titlul filmului, poate fi privită ca o reprezentare a conștiinței, acest înger păzitor care ne poartă în adâncurile gândirii.
Călătoria lor sugerează traseul introspectiv al unui om, iar cele trei personaje sunt instanțele ce compun personalitatea lui. Astfel, pe întortocheatul traseu vom observa cum Profesorul este cel care respectă regulile și care urmează sfaturile călăuzei, în timp ce, Scriitorul se opune în unele momente Călăuzei și își manifestă rebeliunea ce stă la baza artei.
Când cei trei ajung în Cameră, ei refuză să intre. Scriitorul pune mâna pe o coroană de spini și se încununează cu ea. Această scenă sugerează desacralizarea și înlocuirea lui Dumnezeu cu eul personal. De asemenea, Profesorul vrea să detoneze o bombă în acel spațiu pentru a nu cădea în mâini nepotrivite. Cei doi refuză să creadă, nu vor să accepte miracolul credinței. Detonarea nu va avea loc, dar Scriitorul și Profesorul nu vor renunța la vechiul eu. Cei trei se întorc din Zonă teferi și nevătămați, dar neîmpliniți, intelectualii fiindcă nu și-au atins scopul, iar Călăuza dezamăgită de cursul societății.
Fericirea și libertatea
Toți cei ce pornesc spre Zonă, pornesc în căutarea fericirii. Călăuza merge acolo pentru a se simți liber, după cum afirmă chiar el. În prima parte a filmului, el îi spune soției lui „Mie oriunde mi-e închisoare”, iar la final îi mărturisește Profesorului că Zona îi este singurul loc în care se simte liber. Tarkovski sugerează această libertate și totodată fericire pe care o poți găsi în Zonă prin modul în care acțiunea este filmată. În afara Zonei, cadrul este ilustrat doar în nuanțe de sepia, iar în interiorul Zonei, totul este filmat color.
Considerând simbolistica Zonei, aceea de spațiu interior al persoanei, vom putea trasa corespondența între ceea ce este în afara Zonei și trăirea exterioară, de zi cu zi, pe care o ducem. Apartamentul Călăuzei este golaș reprezentat, cu pereții înegriți, învechit și claustrant. Pe de altă parte, când Călăuza ajunge în Zonă, putem observa o schimbare radicală în comportamentul său declanșată de regăsirea sa în acel spațiu al fericirii. El își acordă câteva minute de singurătate și se trântește în genunghi părând că mulțumește cerului că există acel loc. Realitatea, cu legile și constrângerile ei, sufocă eul precum o epuizează pe Călăuză viața în afara Zonei, iar regăsirea eului în liniștea interioară este comparabilă cu cea pe care o simte Călăuza în cadrul Zonei.
Camera
Camera reprezintă cel mai adânc loc al sufletului, locul unde adevărul pur se relevă și unde cu greu se poate ajunge. Acolo, omul află adevărata sa natură și descoperă ceea ce este el. Acest adevăr poate ucide sau poate mântui, totul depinde de ceea ce facem cu el. Acesta este tâlcul ce se desprinde din povestea Învățătorului/Porcului Spinos. El a fost îndrumătorul Călăuzei. Călăuza relatează despre acesta că a avut un frate care a murit încercând să ajungă și el în Cameră. În urma acestei întâmplări, Învățătorul a intrat și el în Cameră și a cerut ca fratele său să fie adus la viață. Ieșit din Zonă, Învățătorul nu l-a aflat pe fratele său, dar a descoperit că acum este putred de bogat. Așadar, Cameră nu îți îndeplinea dorința pe care o spuneai, ci pe cea adevărată din adâncul sufletului. Văzând că fratele său nu s-a întors și descoperind astfel natura materialistă ce stătea la baza eului său, Învățătorul se sinucide.
Aflând această poveste și temându-se că adevărul despre ei va ieși la iveală, Profesorul și Scriitorul nu au mai intrat în Cameră. Ei și-au dat seama că asemenea Învățătorului, ei nu vor putea îndura să cunoască adevărul despre ei înșiși și că astfel ei preferă să trăiască în minciună; în minciuna care le liniștește conștiința și care nu le provoacă durere.
Concluzii
Acest film este o poezie. Este încărcat de subînțelesuri, simboluri și imagini artistice ce redau cu măiestrie viziunea lui Tarkovski asupra naturii umane.
Filmul „Călăuza” reprezintă o alegorie a călătoriei intrinseci spre căutarea adevăratului eu. Această călătorie este lungă și anevoioasă. Pe acest drum vom fi încercați de propriile nevoințe, de durerile și patimile noastre și există probabilitatea ca nemaiputând îndura aceste dureri, vom renunța. Însă și dacă vom ajunge totuși la finalul ei, este necesar să acceptăm adevărul cu umilință și pe cât se poate să încercăm a ne schimba.
Diana Cristea
Domnișoara Iulia – ambiția și mândria se curtează
Ambiția și mândria se curtează, se ispitesc și se zdrobesc una pe cealaltă, culminând într-un act seducător, mistuitor, efemer. Dorințele de a domina și de a supune se suprapun în celebra piesă de teatru a lui August Strindberg, Domnișoara Iulia, piesă ce continuă a provoca noțiunile de moralitate și de onoare chiar și în timpuri în care însăși esența acestor idei pare să fi fost uitată.
Principiile lumii vechi, ale aristocrației rafinate, cu iz de vin nobil, se opun râvnei omului de rând de a-și însuși gloria unor virtuți pe care nu le are. În acest context cadrul piesei ni se deschide spre simboluri pierdute în timp: bucătăria, locul unde se consumă acțiunea, este „inima” conacului, cea care ar trebui să fie un nexus al siguranței și al calmului vieții de familie dar care, din cauza evenimentelor petrecute, se transformă în premisa vechiului mit al Mărului Discordiei; noaptea de Sânziene, rit vechi de celebrare a fertilității, este pretextul comiterii actului tabu dintre o contesă și un servitor, dintre o pasăre în cădere liberă și șoimul care o folosește pentru a se înălța mai sus, mai sus, spre un văzduh pe care nu îl poate măsura din priviri, orbit de soarele promisiunii măreției.
Continuă să citești Domnișoara Iulia – ambiția și mândria se curtează
A pierde trenul într-o gară necunoscută e mai mult decât o simplă întâmplare…
Se spune că viața e o călătorie, iar oamenii nu se întâlnesc întâmplător. Viața ne scoate în cale fel de fel de oameni, însă cei mai frumoși sunt cei de care ne îndrăgostim. Semnificativ în acest sens este filmul Gară pentru doi(1983), un film sensibil, puternic, emoționant, captivant și cu o poveste de dragoste la fel de sensibilă, o poveste despre devotament și sacrificiu. Fiecare scenă este memorabilă, jocul actorilor este cât se poate de natural, iar muzica vine să completeze povestea de iubire dintre doi oameni care s-au întâlnit întâmplător.
|
De menționat este faptul că personajul feminin – Vera, este însuflețit de Ludmila Gurcenko, care avea 48 de ani la filmare. Ludmila îi dă un farmec aparte personajului, dovadă că femeia îndrăgostită este frumoasă la orice vârstă. Într-o altă ordine de idei, filmul este despre iubirea pură și sinceră, despre cum soarta te aduce în fața unei persoane care, cu privirea, îți răscolește sufletul, pentru că iubirea adevărată nu are limite, nu ține cont de nimic, iar cine iubește, e în stare de orice sacrificiu. |
Vera lucrează în restaurantul gării Zastupinsk. Acolo ea trăiește prin prisma despărțirilor, a rămasului-bun, a promisiunilor de revedere, a strângerilor de mână, a revederilor, bucuriilor și necazurilor pasagerilor. Ea însăși își așteaptă logodnicul, pe Andrei.
Continuă să citești A pierde trenul într-o gară necunoscută e mai mult decât o simplă întâmplare…
Cinematografia românească
Prima proiecţie
Prima proiecţie cinematografică din România a avut loc pe 27 mai 1896 prin prezentarea filmelor LumiŠre în birourile editoriale ale ziarului de limba franceză „L’Independence Roumaine” din Bucureşti; în mai 1897 au fost produse primele jurnale româneşti şi în 1912 a fost prezentat primul film artistic Independenţa României/Romania’s Independence.
Începutul cinematografiei
Începuturile producerii de filme în România se datorează unor amatori. O dezvoltare semnificativă a aut loc în anii 30 odată cu introducerea de subvenţii de stat. După cel de al doilea război mondial, industria de film a evoluat în cadrul politici culturale generale. Pe lângă controlul ideologic, suportul financiar primit din partea statului, care deţinea companiile de producţie şi distribuţie, au fost create condiţii pentru extinderea şi diversificarea producţiei de filme (în jur de 20-30 de filme erau produse anual în anii 70).
Să priveşti un film, dar să-l mai şi simţi. Despre Andrei Tarkovski
Omul poate fi impresionat de foarte multe lucruri din lumea asta nemărginită, începând cu fizica şi finisând cu arta. Eu nu mă prea pricep să vorbesc despre fizică (eram prea ocupată să-mi termin cartea la orele de fizică din liceu). În schimb, despre artă pot să vorbesc ani întregi. Aş obosi, dar s-ar merita.
Artă – cât încape în acest cuvânt! Cuprinde întreg globul pământesc, mii de ani, poveşti, oameni şi, de fapt, în primul rând, gânduri. Pasiune. Ceva de nedescris. Ceva care necesită să fie analizat, întors pe toate părţile, rugumat, apărat. Ceva în care trebuie, neapărat, să crezi. Pentru că dacă nu mai crezi în artă şi în impactul pe care-l are asupra ta, ratezi ce-i mai frumos în jurul tău.
Când citeşti o carte, îţi schiţezi în minte personaje, zâmbete, trecuturi sau preziceri. Când te uiţi la un tablou, încerci să renunţi la orice altceva dincolo de rama de lemn şi să te transpui pe pânză. Când dansezi, realizezi că nu mai dansezi ce-ţi arată coregraful, ci lucrurile pe care ţi le transmite sufletul, deşi-s aceleaşi mişcări. Când urmăreşti o piesă de teatru, străduieşti dinadins să observi emoţiile de pe chipul actorilor şi din vocile acestora. Dar când priveşti un film… Când priveşti un film ce simţi?
Continuă să citești Să priveşti un film, dar să-l mai şi simţi. Despre Andrei Tarkovski