Sunt cel mai iubit pământean. Sunt cel mai fericit și mai norocos om. Sunt cea mai privilegiată ființă din acest univers, pentru că am alături doi îngeri păzitori, o mamă blajină și un tată protector.
Nu cred că Dumnezeu ne-ar fi putut oferi un dar mai prețios, decât o familie frumoasă și niște părinți iubitori.
Mamele noastre sunt icoanele noastre. Dar tații noștri, de ce de multe ori stau în umbră, de ce nu li se cântă numele în ode mărețe?
În romanul Mândrie și prejudecată, Jane Austen prezintă povestea familiei Bennet, care locuia într-un sat din Anglia la granița dintre secolele XVIII și XIX. Astfel, opera descrie societatea conservatoare a secolului trecut într-o oarecare opoziție cu ideile reformatoare ale secolului al XIX-lea. Jane Austen este considerată a fi una dintre premergătoarele feminismului, din operele sale preluând ideile și valorificându-le mai târziu scriitoare precum Emily Bronte, Charlotte Bronte și George Sand.
Romanul a fost cu greu publicat în anul 1813. Inițial a fost dus la editură de tatăl scriitoarei, dar a fost respins din cauza suspiciunii că ar fi scris de o femeie. Totuși, odată publicat, romanul a avut un mare succes. În acea perioadă, literatura era scrisă, în special, pentru femei, dar tocmai lor nu li se permitea să scrie. De aceea, romanele de până la Austen nu abordau teme feministe sau nu prezentau ca personaje principale femei independente și culte.
Când ne trimite pe pământ, Dumnezeu are grijă ca, acolo jos, să avem un înger și un super-erou: mama și tata. Mama e îngerul blând și bun, care ne oferă viață, iar tata – e un erou, care are grijă de noi, cot la cot cu mama; iar pentru a crește frumos și corect, copilul are nevoie de o combinație nelipsită: glasul dur al tatălui care ceartă, când e cazul și mâna blândă a mamei, care mângâie cu dragoste.
Așadar, tații noștri sunt niște eroi, mai ales cei pe care-i putem numi tați în adevăratul sens al cuvântului. Viețile noastre ar fi așa diferite fără prezența lor, care ne oferă securitate, putere, curaj. Viețile noastre ar fi incomplete fără ei, fără ceea ce pot face ei pentru noi, fără felul în care ne iubesc și ne oferă afecțiune.
17E noapte. Vântul rece de toamnă îmi retrezește amintiri de 
undeva. De departe se aud zumzete, zumzete acoperite de albia valurilor ce trec peste noi. Privesc spre cer, e o noapte senină, stelele licăresc în tihnă, ba chiar mi se pare că se mișcă, în ritm, toate formând un cerc și se învârt și se rotesc ca într-un vârtej… jocul lor mă ademenește și mă las purtată de lumina lor departe, tot mai departe… mirosul de fân proaspăt uscat mă învăluie… un ghem de copil stă acoperit de o claie de fân și privește cerul… bunicul e în față, ghidează căruța spre casă, uitându-se din când în când în urmă, ca nu cumva să piardă ghemotocul din fân…. privesc cerul… e atâta liniște… fără griji, fără probleme mă las capturată de amintirile ce vin val după val. Continuă să citești Cândva…
Divorţul a devenit în societatea actuală o soluţie practică pentru familiile care doresc să finalizeze un mariaj aflat în declin. Dar oare care sunt repercursiunile acestui fapt?
Se ştie deja că o asemena experienţă devine adesea, din punct de vedere psihologic, traumatizantă pentru un copil. Despărţirea părinţilor nu este deloc uşor de asimilat, provocând o intensă suferinţă şi deznădejde, ajungând până la depresie uneori. Copilul resimte adânc modul în care universul său familial, care i-a asigurat până la acest moment o dezvoltare fizică, dar mai ales morală, prielnică se destramă într-o singură zi. Lipsa ritualurilor specifice, ce l-au modelat de-a lungul anilor (micul-dejun împreună, mersul la grădiniţă sau şcoală, mersul în vacanţe etc.), impregnează o mare durere în sufletul copilului. Amănuntele ce-i construiau viaţa de zi cu zi în sânul familiei îi confereau sentimentul de protecţie, siguranţă, stabilitate, pe când divorţul determină un dezechilibru afectiv şi psihic de o mare însemnătate. Continuă să citești Divorţul – o soluţie?
Societatea actuală este pregătită să accepte în mod unitar căsătoria interetnică sau interreligioasă? Colectivităţile umane au evoluat destul de mult de-a lungul ultimelor decenii, însă, cu toate acestea, există anumite bariere de care întemeierea unui mariaj se izbeşte la început de drum. Familia reprezintă celula de bază a unei comunităţi, iar căsătoria presupune adesea un act condiţionat de mentalitatea mai mult sau mai puţin deschisă a societăţii din care partenerii cuplului fac parte.
Există numeroase situaţii delicate, în care cei ce au intenţia de a forma un viitor împreună nu obţin aprobarea membrilor familiei, datorită etniei sau a religiei care îi diferenţiază. Căsătoria reprezintă, în acest caz, în ochii celorlalţi un mare risc sau pur şi simplu o preconcepţie socială. Cu cât cuplurile interetnice/ interreligioase dau dovadă de un mediu familial armonios, cu atât prejudecăţile pot fi surmontate, această practică putându-se răspândi pe o arie mult mai largă. Continuă să citești Căsătoria interetnică sau interreligioasă
Din păcate, studiile demonstrează că în societatea actuală există un număr îngrijorător de cazuri de violenţă domestică, iar în scopul diminuării acestor abuzuri se naşte întrebarea dacă doctorii care se izbesc de astfel de cazuri ar trebui să raporteze autorităţilor.
Me
dicii au, conform eticii profesiei pe care o exercită, o datorie morală, socială şi legală faţă de ajutorul pe care trebuie să-l acorde semenilor. De aceea, cele mai multe opinii suştin că aceştia sunt îndreptăţiţi de a aduce la cunoştinţa oamenilor legii situaţiile cunoscute de violenţă conjugală. Ei au datoria de a raporta imediat ce constată existenţa unui astfel de fenomen grav. Continuă să citești Poate sau nu doctorul să raporteze cazul de violenţă domestică?
Copiii sunt mâinile cu care ne prindem de rai, mugurii vieții, mesajele vii pe care le transmitem unor vremuri pe care nu le vom vedea, viitorul nostru.
Copiii înfloresc ca niște flori, dar ei nu sunt buchete, ci o minunată livadă de meri. Şi această livadă e a noastră. Şi această livadă trebuie cu drag îngrijită; trebuie să depunem mult efort şi dragoste necondiţionată pentru a mânca mere mari şi dulci atunci cînd va fi vremea recoltei.
Înainte de a sădi livada, trebuie să ne mai gândim încă o dată la ceea ce facem: suntem noi oare gata pentru aceasta? Vom avea timp destul pentru grădină? Va fi lângă noi cineva care ne va oferi ajutor constant când vom avea nevoie? Căci a avea o livadă implică multă muncă și grijă.
Apoi, cînd răspunsurile sunt deja gândite, sădim cu foarte multă iubire livada; şi nu o sădim pur şi simplu, ci cu foarte multe gânduri frumoase şi luminoase. Încet-încet, copăceii cresc şi noi trebuie să lăsăm alte lucruri deoparte, pentru a putea fi acolo, pentru a îngriji puii, pentru a-i uda în fiecare zi, pentru a-i hrăni cu dragoste, valori spirituale şi educaţie, pentru a le cânta melodii și pentru a le spune povești. Dacă depunem o muncă contiuă și asiduă, livada va creşte sub ochii noştri şi ne vom simţi pur şi simplu împliniţi când vom vedea că toata munca depusă şi dragostea prind uşor-uşor o formă.
Vor veni timpuri grele. Timpuri în care omul care ne-a promis să ne ajute cu livada se va dovedi un ajutor nu prea bun și ne va fi greu atunci să ne descurcăm singuri, dar vom avea două variante: fie acea persoană va pleca, fie lucrurile se vor limpezi și acea persoană va rămâne cu noi, iar lucrul în livadă va continua, de data asta, cu mai multă putere și voință.
Va veni un timp când va trebui să curăţim livada de uscături şi va trebui s-o facem foarte atent, cu multă educaţie și răbdare. Altădată, un vânt mare va bate şi va trebui să susţinem copăceii cu toată forţa şi grija. Uneori vom privi cu scepticism și nesiguranță la copaci și vom realiza că e o muncă zilnică și grea și că acest lucru ne epuizează enorm, dar ceva din noi ne va da un impuls de a continua ceea ce am început.
Toată nesiguranța va fi în curând spulberată, atunci când mireasma florilor ne va îmbăta în prospeţime și plăcere spirituală. Atunci vom realiza că e timpul să meșterim o bancă, ca să venim acolo zi de zi şi să fim la curent cu tot ceea ce se întâmplă… Şi într-o zi, fără ca măcar să ne dăm seama cât de repede a trecut timpul, vom putea sta pe acea bancă, învăluiţi de împlinire și vom gusta cu poftă dintr-un măr mare şi roşu, analizîndu-i gustul şi simţindu-i aroma.
Vom avea atunci un sentiment curat de plăcere, de bucurie sufletească: că am făcut și noi ceva frumos în lumea asta, ceva care e al nostru, care a pornit de la noi, ceva cu rădăcini adânc înfipte în inimile noastre, iar această poveste nu e numai despre rețeta perfectă a livezii de meri, ci este și despre cum să crești copii în modul cel mai frumos cu putință.
Maria Bocicov
