Arhive eseu - Pagina 5 din 5

Despre puterea cuvântului

A comunica este un proces natural, așa cum e respiratul… sau, cel puțin, așa ar trebui să fie. Comunicarea e o valoare și ar trebui impregnată în noi înșine odată cu educarea. Astfel, ar trebui să facă parte din valorile general-umane sau din principiile unei vieți literate.

Comunicarea e felul în care ne manifestăm și consider că orice gând, fie el măreț sau nu, trebuie exteriorizat, pentru a prinde contur și pentru a se materializa. Wittgenstein susținea că limitele limbii mele sunt limitele lumii mele și pe bună dreptate, acolo unde nu există comunicare, nu există nimic, iar dacă comunicarea există, cauza nu e pierdută. Fără comunicare suntem doar niște umbre, pentru că cea care ne deosebește de restul ființelor vii de pe Pământ e comunicarea. Într-o altă ordine de idei, dacă cuvintele ar fi spuse exact așa cum ne apar în suflet și în gândire, atunci când e vorba de sentimente, emoții și trăiri, poate că lucrurile s-ar schimba. Problema este că noi, oamenii, ne temem să vorbim, ne e frică să spunem ceea ce gândim și simțim cu adevărat, pentru că s-ar putea ca ceilaţi să nu aprecieze sinceritatea noastră.

Cred, cu tărie, în puterea cuvântului, care poate schimba lumea și percepțiile, care poate salva un om de la moarte și o relație de la un deznodământ nefericit. Există însă și o parte a puterii cuvântului mai puțin plăcută și aici mă refer la forța cuvântului în sine, care poate răni mai tare decât o faptă. Cuvântul poate răni mai mult decât orice pe lumea asta. Un cuvânt taie mai tare decât sabia și acest lucru poate fi ucigător pentru noi, oamenii.

Cuvintele pot fi deopotrivă fagure de miere și săbii ucigătoare, depinde de felul în care le utilizăm. Închei cu poezia lui Gricore Vieru, De ce-ai dat, Doamne!, foarte semnificativă în acest sens:

Copiii leșină, nu-i bine,
Și moarte picură din nori.

Și chiar izvorului îi vine
Un fel de greață uneori.
Atâtea vorbe și minciuni,
Atâtea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare și la pom?!
A prins a înălbi,
Precum ninsorile,
Și tinerețea mea!
Mai bine ar vorbi
În lume florile,
Iar omul ar tacea!
E falsă mila ori e mută,
Iar crucea de la piept e joc.
În moarte tot mai mulți se mută,
Văzând că-n viață nu au loc.
Atâtea vorbe și minciuni,
Atâtea seci promisiuni!
De ce-ai dat, Doamne, grai la om,
Iar nu la floare și la pom?!
A prins a înălbi,
Precum ninsorile,
Și tinerețea mea!
Mai bine ar vorbi
În lume florile,
Iar omul ar tăcea!

(Grigore Vieru, De ce-ai dat, Doamne!)

Maria Bocicov

Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci…

Timpul […] este distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului. (Dumitru Stăniloae)

Unii cred că timpul trece și omul trăiește și el în tot acest timp, pe când alții cred opusul: precum că timpul e veșnic, doar noi suntem efemeri, noi trecem prin timp.

Nimeni nu a descifrat acest mister, nimeni nu știe dacă timpul există în realitate sau există doar în mințile noastre. Un lucru e cert: habar nu avem cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm. Habar nu avem cât timp avem la dispoziție pe pământ, dar marea noastră greșeală este să credem că avem tot timpul din lume pentru a ne găsi drumul către noi înșine. Suntem pe cât de umani, pe atât de inumani; și mergem spre veșnicie, dar ne e greu să găsim un drum corect, care e al nostru, un drum care sigur ne va duce la destinația corectă. Am degradat, căutând timp; îl căutăm acolo unde nu există. Am uitat ce înseamnă timp sau poate nu am știut niciodată cu adevărat… Am uitat să prețuim puținul timp pe care-l avem, să-l valorificăm, căci timpul nu se vinde și nu se cumpără. Şi, în fond, e o taină: uneori avem mult timp pentru a nu face nimic, iar alteori avem atât de puțin timp pentru a face atât de multe lucruri…

Alergăm prin timp, zi de zi, clipă de clipă, iar viețile ni se măsoară în timp, dar păcat că nu înțelegem prețul fiecărei secunde. În fiecare zi ni se dă timp, ni se dă o șansă de a ne schimba, de a face lucruri mărețe, dar nu facem nimic. Mai trece o zi, mai trec două…și nu ne mai schimbăm niciodată. Timpul…de s-ar opri în loc să putem face ceea ce nu facem niciodată tocmai din cauza lipsei lui…Sau, mai bine, timpul ar vindeca cu adevărat rănile, așa cum se spune. Timpul nu vindecă răni, ele sunt mereu acolo, în noi și sângerează de fiecare dată când le atingem. Timpul nu face decât să oprească sângerarea și atunci rănile se transformă în cicatrici; ne uităm la ele și ne doare, doare groaznic. Țipăm pe dinăuntru, dar nu ne aude nimeni, iar în inimă se adună lacrimi care nu ies în afară, dar care ne macină și care ne fac slabi și neputiincioși în fața sorții. Timpul acoperă rănile și ne învață să le acceptăm ca parte a destinului nostru și să înaintăm cu putere.

Frumos ar fi dacă noi am putea înțelege că timpul e un dar scump, care trebuie prețuit, dar și mai frumos ar fi să avem înțelepciunea să găsim timp pentru oamenii și lucrurile care contează cu adevărat și pentru a sta, din când în când, la sfat cu noi înșine.

Maria Bocicov

Apărarea siciliană

„Apărarea siciliană este una din deschiderile cele mai des întâlnite, care duce la un joc complicat, cu atacuri pe flancuri opuse. De obicei, albul ataca pe flancul regelui, iar negrul pe cel al damei.”

Aceste câteva cuvinte se referă la o binecunoscută deschidere din jocul de șah, în care, după ce albul face prima mutare clasică, pornind un joc deschis, negrul răspunde printr-o mutare… ciudată. Apărarea siciliana este a negrului. Albul atacă, iar negrul se apără. Negrul își trimite în joc un pion neajutorat, neapărat de nici o altă piesă. Este un pion lateral, care face însă loc unui cal. Se pornește un joc închis, în care negrul folosește caii.

Eu prefer jocurile deschise. Îmi plac turele, nebunii. Aceste piese au mutări clare: înainte și înapoi, în stânga și în dreapta. Mutări directe, mici sau mari. Dar calul?… Calul are aceeași mutare mereu. Nici prea mică, nici prea mare. O mutare fixă, dar întortocheată. Doi pași într-o direcție și unul în altă direcție. Sare peste piese. Umblă cu ocolișuri. Preferă jocurile închise și complicate, adică acele jocuri în care totul este înghesuit pe tablă, piesele stau îngrămădite, iar relațiile care se creează sunt complicat de analizat.

Simt că jucăm o partidă de șah. Am început un joc deschis, cu pionul din fața regelui. Am dorit să scot la atac dama, nebunul, apoi să pregătesc rocada, pentru a pune regele – cea mai importanta piesă – la adăpost de atacurile tale. Totodată, am dorit să pregătesc tura pentru joc. Aș fi dorit un joc direct, deschis, cu mutări clare, vizibile.

Continuă să citești Apărarea siciliană

Viaţa studenţească

Dar oare cum e?

Niciodată viața nu fu mai frumoasă…

Îmi vin versuri în minte când mă gândesc la anii de student. . Eu încă nu știu. Student? A fi sau a nu fi? Mi s-a-ntâmplat. Numai că n-a fost un act inopinat, ca să ne înțelegem! Adevărat, alegem să fim studenți, dar nu toți au șansa aceasta. E momentul acela când, dacă atingi o oarecare vârstă (19 ani, de regulă), trebuie să iei o hotărâre, una definitivă. Pentru că acei 3-5 ani, atât cât, în medie, ești student, îți marchează viitorul sau, mai bine zis, constituie apanajul a tot ceea ce ulterior numim – și ne place chiar – carieră, familie.

Cred că percepţia raţională primează în faţa celei sentimentale atunci când vine vorba de înţelesul lexemului „student”. Înainte ca acestea să finalizeze într-o viziune unitară, lucrurile arătau cam așa:

„Creierul: Păi, înțeleg, voi avea multe teme de făcut, bătăi de cap, situații stresante, dar voi fi mai matură și voi face față.

Inima: În sfârșit (un sfârșit abia la început 🙂 ) voi fi liberă, fără a mai resimți vreo constângere!”

Acum, când experimentez această etapă, am căpătat o anumită conştiinţă: avem șansa să ne facem griji și s-o facem pe preocupaţii mai des decât în restul timpului, însă acești ani puțini sunt aceia care ne preschimbă. E punctul de la care, plecând, ajungi în vârful săgeții. Acest principiu e oarecum legat de întrebarea: Cum să mănânci un elefant? Răspunsul este să-l tai în bucăți mici. Păi, la fel se întâmplă și în cazul stabilirii unui scop grandios. Astfel, ca să atingi zenitul în drumul tău profesional – ceea ce prezintă un țel uriaș – se impune necesitatea de a-l împărți în alte scopuri, mai mici. Iar asta presupune adaptarea la un context existenţial nou: căminul studențesc să-ți devină casă, săritul peste micul-dejun să prezinte o deprindere imperceptibilă, iar prânzul frugal să devină de departe obişnuinţă relativă. La superlativ pot aprecia doar latura care nu-mi permite să mă transform: în trei ani de studii reușești să cunoști oameni care să-ți populeze orașul lăuntric.

Nu știu dacă aș avea vreun motiv ca să renunț la facultate, la viața de student, dar cu siguranță am alte o sută de motive pentru care aș alege drumul acesta. De ce? Păi, e ca și cum l-aș întreba pe Dumnezeu de ce a ales verdele pentru natură. Pentru că e frumos!

A fi student înseamnă a-ți face din stres un mod de viață. Dar nu e placebo sau Sindrom Stockholm. E o alternativă. Şi încă una frumoasă!

Maria Dicusar

O scrisoare de dragoste

În urmă cu 20 ani am scris, cu mintea de atunci şi cu ortografia de atunci, următoarea scrisoare de dragoste.

„Si uite ca iarasi iti scriu… Iti scriu despre plans, despre lacrimile din oaza sufletului meu, atat de computerizat, care ploua si ninge cand se gandeste la tine, iti scriu despre plans pentru ca plansul este o puternica forta de eliberare, de a iesi din tine insuti, de a zbura, fie chiar si peste munti, fie ca zbori albastru sau rosu, pentru ca toti oamenii plang, dar prea putini fac din plans un fenomen artistic. Or plansul e chiar o arta, fiind concretizarea unor sentimente pe care le are cel ce plange, artistul, niste sentimente pe care, ca in orice arta, vrea sa le impartaseasca semenilor. Acesti semeni, care de multe ori cad prada ispitelor de tot soiul si abia dupa aia plang.

Dar eu plang, pentru ca acest plans este nu doar o eliberare, ci si o incarcare cu noi energii, cu energia unei poezii parfumate in care noi doi stam pe un colt de Luna si aruncam cu pietricele in Pamant; asa visez in fiecare noapte, cand a doua zi ma trezesc cu perna in brate, lacrimandu-ti numele. Sa nu ingropam prematur un sentiment cu totul si cu totul inedit, un sentiment ciudat, dar poate si normal, Sentimentul insusi, pentru ca iata, a venit, chiar daca nu credeam sa invat a mai iubi vreodata!

Sa plangem si sa stropim cu lacrimile noastre bobocelul Sentimentului acesta care, uite!, se naste, creste si se inalta, pana prinde aripi si va zbura de la mine pana la tine, de la tine pana la mine, mereu, pana ce distanta care acum ne desparte, atunci ne va lega.

Mi-e dor de-o viata de zborul nostru, mi-e dor de chipul tau, acum cand iti zgarii cercuri albe pe-o fotografie, acum cand m-as arunca in flacari in Piata Iubirii, pentru ca nu-mi mai suport in piept aceasta inima de wolfram fierbinte, luminand a sperante nedefinite, in spatiul vid din sufletul meu, in care cresc buruieni cu fructe cenusii, cu gust salbatic si amar. Mi-e dor si plang de dorul tau, gandurile-mi, in loc sa stea disciplinate precum niste soldatei de plumb, incep a se scurge din mine in mine, ma ineaca si ma sufoca, imi incheaga sangele si-mi opresc rasuflarea, transformandu-mi sufletul intr-o jungla, in care doar pasarile neantului mai zboara din cand in cand si-un urlet apocaliptic rasuna din vai unde se taraie haite de lupi transcedentali.

Mi-e dor si plang de dorul sufletului curat, al cerului senin, al clipelor frumoase in care infloresc pasarile sperantelor si viselor devenind realitate. As vrea ca aceste cuvinte sa formeze un fluid miraculos care, ajungand la tine sa te inconjoare ca o mantie imparateasca, sa te inalte si sa te duca in Palatul Viselor, unde te voi astepta eu cu bratele deschise, si vom dansa Dansul Nemuririi, pe Valsul Stelelor.

Atunci poate ca vom lasa si Ecuatia nerezolvata, pentru ca, in fond, la ce ne-ar mai trebui o Ecuatie, cand deja avem solutiile una langa alta, cand avem Sentimentul?”

Bogdan Pătruț

Dă-te din calea ta

Armstrong, când a făcut al doilea și ultimul său pas pe Lună și văzându-se atât de strâmtorat, înconjurat de… nimic (nici măcar aer suficient n-avea), înainte de a renunța în subconștient la un al treilea pas, creierul său a transmis către toate sistemele și organele o informație: vreau Acasă.

Și când Armstrong a ajuns pe Planetă, era acasă (cu minusculă). Nu neapărat pe fotoliul său moale pe care, amintindu-și pe lună, îl găsea deja poate nu îndeajuns de confortabil cum este, de exemplu, hamacul.

Dar, pentru că era pe Pământ, de-acum și Africa îi era casă. Pentru că avea ceea ce nu găsea pe lună. În acele momente, Africa era o civilizație, bogată, iar lipsa apei nu mai era băgată în seamă.

Când Armstrong aterizase în State, Luna încă nu se vedea pe cer (era afectată de primul ei vizitator ciudat, cu două picioare, doi ochi, două mâini și cu două jumătăți simetrice ca ea), iar Africa – dacă ridici în picioare distanța dintre America și Africa, e cu mult mai mică decât cea dintre America și satelitul natural, Luna. Chiar și așa, nici Africa nu se vedea. Armstrong avea în continuare doi ochi (spre mirarea Lunii), ambii pentru o Americă mare, globalizată, care găzduia cetățeni din toată lumea. La aeroport, poate că îi zâmbi vreunei fetișcane simpatice, mulatre, de 16 ani, pe care, acasă (iarăși acest cuvânt), o așteptau cinci copii.

Armstrong e acasă… Când Armstrong își luă bilet spre orașul său din SUA, când își puse centura de siguranță, când simți că avionul se desprinse de asfalt, își trimise, probabil, gândul acolo [Acasă]. Acesta [gândul] ajunse fără combustibil, pilot, fără de bagaj.

Continuă să citești Dă-te din calea ta