Etichetă: educatie

Codul de reglementare a conţinutului audiovizual stipulează necesitatea asumării unei responsabilităţi culturale, însă nu se precizează exact parametrii de încadrare a posturilor de televiziune, precum, de pildă, se menţionează proporţia de producţii româneşti. Totuşi, declarându-se a patra putere în cadrul statului, televiziunea privată are datoria de a-şi însuşi simţul de răspundere socială pe care o are asupra publicului, pe care îl influenţează major şi de pe urma căruia dobândeşte profitul.

Studiile demonstrează că la nivel mondial media orelor petrecute în faţa televizorului este de de 3 ore pe zi, în timp ce în România timpul alocat acestui tip de divertisment este de două ori mai mare, adică 6 ore pe zi. De aici rezultă în mod evident că aceasta constituie modalitatea de relaxare ce ocupă proporţia cea mai mare din timpul liber al românilor, fapt ce-i conferă televiziunii o putere majoritară în exercitarea influenţei asupra societăţii. La acestea se adaugă demonstraţiile conform cărora posturile de televiziune privată dovedesc un rating mult mai înalt în comparaţie cu cele publice, ceea ce înseamnă că o campanie de educare a publicului ar putea fi dezvoltată prin această reţea de televiziune, oferind consumatorilor o gamă mai largă de programe cu un caracter cultural-educativ.

De asemenea, un alt studiu efectuat pentru CNA a testat dorinţa publicului faţă de ceea ce ar dori să vizualizeze – în baza sloganului: oferim ceea ce se cere –, rezultatul dovedindu-se neaşteptat: 1 din 2 români resimte nevoia unor conţinuturi de televiziune de natură educaţional-culturală sau sanitară, apărute ca urmare a unor companii, precum Un stil de viaţă sănătos, Ai grijă de inima ta sau Alege viaţa. Se remarcă, deci, cererea publicului de a fi educat.

În plus, s-a dovedit faptul că oamenii din ţara noastră acordă prioritar încredere mass-mediei, cu predilecţie televiziunii, in detrimentul agenţilor statului. Astfel, relevant în acest sens este succesul pe care l-ar dobândi procesul de culturalizare a masei publice prin intermediul posturilor de televiziune privată, datorită credibilităţii căpătate de acestea. Consumatorii acordă o mare atenţie informaţiei furnizate pe această cale şi manierei de prezentare a conţinutului, ceea ce sporeşte impactul asupa societăţii şi creşte capacitatea de reuşită a campaniilor televizate.

Pe de altă parte, responsabilitatea culturală impusă posturilor de televiziune privată ar presupune o reglementare mai strictă a programului de emisie, ceea ce ar conduce la încălcarea principiului libertăţii de expresie. Se remarcă deja existenţa unor reglementări legislative care impun anumite restricţii, în vederea protejării publicului, iar introducerea unor noi norme prezintă riscul de a înţelege lucrurile în intenţia statului să controleze mass-media.

Se presupune că impunerea unor măsuri de această natură s-ar dovedi ineficientă, deoarece statisticile ilustrează vizionarea redusă a programelor de stat cu un conţinut cultural-educativ faţă de cele cu un alt profil. Prin urmare, derivă două aspecte sesizabile: pe de o parte, faptul că nu este necesară suplimentarea programelor de acest tip, întrucât publicul are posibilitatea de a opta pentru astfel de conţinuturi, iar, pe de altă parte, interesul scăzut al consumatorilor pentru programele educaţionale, determinând, deci, ca introducerea unor noi norme de responzabiliare în acest sens să devină inutilă.

Mai mult, posturile de televiziune sunt percepute de publicul larg ca mijloc de divertisment, iar nu ca sursă principală de educare, ele încurajând transmiterea pasivă a informaţiilor. Astfel, chiar în contextul prezentării unor conţinuturi educaţionale sau culturale, acestea îşi pierd din valoare prin forma de prezentare. Se consideră, în plus, că lucrurile pe care le înţelegem şi le reţinem provin din experienţele individuale, propriile iniţiative de educare şi interacţiunile noastre cu medii de acestă natură, la care se adaugă instituţiile de profil. Aşadar, în cazul în care atribuţiile educative ar fi însuşite în mod crescut de televiziune, există posibilitatea diminuării importanţei pe care o au instituţiile încredinţate cu această sarcină.

Adelina-Mihaela Poenaru