Se spune adesea că orice român are datoria morală faţă de patrie şi Dumnezeu să întreprindă o călătorie în fascinantul tărâm bucovinean, unde s-au cristalizat cele mai fermecătoare mărturii ale spiritualităţii creştine româneşti. Aşa se face că în rândul lăcaşelor de cult, ce fac o deosebită cinste conduitei religioase a poporului nostru, se înscrie şi Mănăstirea Suceviţa – ctitorie comună a familiilor Movileștilor (mari boieri, cărturari și chiar domnitori ai Moldovei și Țării Românești în perioada secolelor XVI-XVII), înscrisă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.
Deşi se cunosc cei care au iniţiat consolidarea acestui deosebit monument, există totuşi o aură de legendă pe care credinţa populară o proiectează asupra procesului de fundamentare al edificiului. Un sâmbure de mister se naşte astfel în conştiinţa societăţii tradiţionale, care vorbeşte despre o anumită femeie, necunoscuta sau muta, cum este denumită pe aceste meleaguri, ce timp de 30 ani a cărat zilnic piatră pentru ridicarea aceastei mănăstiri. Întrucât până în anul 1937 aici a fost doar mănăstire de călugări, misterioasa femeie purta un voal negru pe faţă şi nu vorbea cu nimeni. Nu se ştie care sunt cauzele pentru care ea şi-a asumat acest canon, însă se vorbeşte despre dorinţa sa de a fi îngropată în biserică. Această cinste nu i-a putut fi acordată, dar în amintirea trudei şi evlaviei sale i-a fost sculptat chipul pe turnul clopotniţei.
Marginită de apele Suceviţei, ce-i scaldă unduios tihna ancestrală, Mănăstirea Suceviţa datează din secolul al XVI-lea, purtând ca hram al bisericii Învierea Domnului. Tradiţia menţionează ca bază a complexului religios actual un modest schit de lemn, atribuit călugărului Pahomie. Deşi la începututile sale lăcaşul de cult era de proporţii modeste, edificiul a devenit treptat o emblemă a marii familii boiereşti. Astfel, dacă din punct de vedere documentar Mănăstirea Suceviţa este atestată la anul 1586, ca rezultntă al iniţiativei Mitropolitului Gheorghe Movilă, odată ce, în anul 1595, la tronul Moldovei ajunge Ieremia Movilă, sălaşul monahal se îmbogăţeşte cu două pridvoare, zidurile şi turnurile de incintă – mănăstirea căpătând astfel aspect de cetate medievală, o casă domnească, ale cărei ruine mai pot fi observate şi astăzi pe latura de nord, precum şi chilii pentru călugări. De remarcat este şi faptul că tot în decursul domniei acestuia se realizează şi pictura bisericii, frescă realizată de fraţii Ioan Zugravul şi Sofronie, ceea ce a conferit mănăstirii o incontestabilă valoare culturală, artistică şi religioasă. Continuă să citești Mănăstirea Suceviţa – verde de smarald
Un punct de referinţă în panopticul spiritualităţii creştine româneşti, 
