Experimentele pe animale… interzise?

medic-563425_640

Deşi omul se consideră o fiinţă superioară, stăpână asupra mediului înconjurător şi asupra celorlalte vieţuitoare, iubitorii de animale ţin să evidenţieze că şi acestea resimt durerea, chiar dacă nu au posibilitatea de a o transpune în cuvinte.

Oamenii de ştiinţă nu ţin seama în experimentele efectuate pe animale de suferinţa provocată şi îndurată, iar abilitatea acestora de a suporta anumite procedee de laborator conferă adesea cercetătorilor dreptul la consideraţii de ordin moral. Modalitatea în care sunt ţinute în captivitate sau cazurile în care anumite animale sunt supuse în mod nejustificat unor tratamente pline de cruzime reprezintă un motiv de revoltă pentru cei care manifestă grijă, empatie şi o intensă afectivitate faţă de necuvântătoare. Pe lângă faptul că acestea sunt adesea brutalizate, ele nu beneficiază de un tratament veterinar care ar putea să le amelioreze eventualele dureri. Continuă să citești Experimentele pe animale… interzise?

Mami, suflă-mi pe inimă…

person-868315_1280„Durerea e un lucru foarte ciudat; suntem atât de neputincioşi în faţa ei. E ca o fereastră care se deschide atunci când vrea ea. Camera se răceşte şi nu putem decât să tremurăm…” (Arthur Golden)

Durerile noastre sunt o insulă pustie. Dureri mai vechi, dureri mai noi… Le simt adânc în mine. Îmi apasă pe suflet, pe simțiri, pe tâmplă; mă macină, mă frămîntă, nu mă lasă să respir, nu mă lasă să trăiesc.

Inima mea e slabă acum, pentru că durerile care trăiesc în interiorul ei sunt mai puternice decât ea, pentru că aceste dureri devoratoare se hrănesc cu bucăți din ea. Sufletul e un loc tăinuit și un mare mister: nimeni nu știe unde se află, dar toți știu cum doare.

Sufletul are răni neștiute de nimeni, răni adânci imprimate pe învelișul inimii, care dor tot mai mult și mai mult și se acutizează cu fiecare respirație, cu fiecare gură de aer trasă silit în plămâni. Rănile acestea sunt incredibil de adânci, iar pe dinăuntru, mii de săgeți împung inima cu putere, aducând în față regrete, amintiri, dorințe, trăiri vii, trăiri vechi, dar vii. Îi poți minți cu ușurință pe alții că ești bine, îi poți minți cu un zâmbet și cu felul tău de a fi, zâmbind și râzând și mergând înainte. Dar cum să te minți pe tine? Cum să te minți? Când inima ți-e plină de răni, care sângerează zilnic, clipă de clipă…

Nu, nu te poți minți, iar lacrimile care ți se nasc în suflet, încep să curgă pe dinafară, și curg, mai ales noaptea, pentru că ziua e ușor să-ți ascunzi emoțiile, și față de tine, și față de alții, dar noaptea… e imposibil. Ești doar tu, cu tine însuți, cu gândurile tale, cu imagini din trecutul tău care ți se perindă în fața ochilor pentru a agrava și mai mult durerea pe care o ai. Ești doar tu, doar tu cu inima ta atât de vulnerabilă, care strigă după ajutor, iar tu nu poți face nimic s-o ajuți.

Toți avem dureri, unele mai adânci, altele mai la suprafață, unele mai vechi, altele mai noi, dar cert este că toate sângerează din când în când și ne împiedică să trăim fericiți. Uneori, ne dorim ca aceste dureri să dispară printr-o minune, să ne culcăm liniștiți seara în patul nostru cald, iar a doua zi, dimineața, toate durerile să dispară odată cu împrăștierea întunericului. Ne-am dori să dispară toate dubiile, toate gândurile care ne fac slabi, toate urmele de îndoieli, toate regretele; iar rănile să se cicatrizeze, pentru a ne lăsa să ne ducem crucea în tihnă și pace.

Sau de multe ori ne dorim ca durerile să ne fie spulberate de un vânt puternic, să fie duse departe, părăsite undeva, la o margine de lume, fără să mai poată veni înapoi, fără să ne mai tulbure vreodată. Dar de cele mai multe ori, ne dorim ca inima să redevină ceea ce a fost cândva, să pulseze fericire din nou.

Asta-mi doresc și eu, ca orice muritor de rând, să bată un vânt puternic și să-mi sufle toate durerile sau să dispară toate odată cu lăsarea dimineții, dar până atunci…

Mamă, știu că te doare când știi că și pe mine mă doare, însă într-o zi durerea va dispărea, într-o zi va trece, dar până atunci, te rog, spulberă-mi dubiile, împrăștie-mi tăcerile, alungă-mi fricile, liniștește-mi simțirile, arată-mi drumul către mine. Mami, suflă-mi pe inimă, așa cum îmi suflai pe genunchi, ca să-mi treacă zgârieturile, atunci când eram doar o copilă fără griji. Suflă-mi pe inimă, ca să nu mă mai doară…

Maria Bocicov

Nimic din ce-i uman nu mi-e străin

fata, stariOamenii… interesante ființe, misterioase, uneori te uimesc, alteori te copleșesc. Sunt atât de mulți, atât de diferiți. Fiecare e unic în felul său și tot încerc să înțeleg asta. Uneori mă depășește, alteori îmi zic: Așa sunt oamenii, nu îmi e destinat să-i înțeleg, ci doar să-i accept.

Oamenii plâng. E normal, e cel mai clar exemplu de uman. Ei plâng când sunt fericiți, plâng când un necaz dureros apasă pe simțiri. Plâng și se simt mai bine… sau nu. Dar în principiu, plânsul e o exprimare clară a emoțiilor. În inimă sunt cuvinte pe care nu le putem pronunța din cauza anvergurii lor și aici apar lacrimile: ele exprimă exact ce trebuie să exprime: emoție.

Continuă să citești Nimic din ce-i uman nu mi-e străin

Mireasă? O fericire dureroasă…

mireasaEmoţii ameţitoare dansează în sufletul împodobit cu vise închegate sub lumina viitorului şi regrete ascunse la umbra trecutului. O inimă răvăşită de ploaia unor amintiri, ce-şi picură seva în albia unei copilării apuse, topind uşor neaua fragilă a zâmbetelor ce valsează sfios într-un colţ al buzelor pecetluite uşor cu boarea amărăciunii. Netăgăduit, o clipă de un mare preţ… o clipă în care suflarea-mi pare să cuprindă în sine toată istoria lumii.

Port în inimă tatuajele unei vieţi ce astăzi apune şi, ca un resort năucitor, mă aruncă în braţele unui destin la porţile căruia bat însetată de fericire. Un şir nesfârşit de gânduri se prelinge în mintea-mi tulburată şi, preţ de câteva clipe, încerc să descifrez ecourile adânci ale sufletului meu.

Continuă să citești Mireasă? O fericire dureroasă…