Henrik Ibsen (n. 20 martie 1828 – d. 23 mai 1906) este catalogat ca cel mai important autor în literatura norvegiană și unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai literaturii universale. Abordarea sa inedită în dramaturgie va deveni un punct de referință în literatura mondială.
Situația financiară a familiei s-a înrăutățit după nașterea lui Ibsen, iar depresia care i-a cuprins pe cei doi părinți îl va determina pe Ibsen să se avânte în forfota vieții la vârsta de 15 ani. Devine ucenicul unui farmacist și începe să scrie scurte povestiri. În 1849 publică prima sa operă, drama Catilina, a cărei versificație a fost influențată de stilul shakespearian. În 1862 publică Comedia iubirii (Kjærlighedens Komedie), o înfățișare satirică a căsătoriei. Reprezentările celor două piese nu au fost apreciate de public, Ibsen hotărând să se autoexileze în Italia și în Germania. Piesele scrise departe de locurile natale i-au conturat imaginea unui renumit și controversat dramaturg. Continuă să citești Henrik Ibsen și drama de idei
I.L.Caragiale (n. 1852 – d. 9 iunie 1912), voce rezonantă a culturii române, se numără printre cei mai de seamă scriitori ai literaturii noastre naționale, datorită activității sale intense ca dramaturg, nuvelist, poet, director de teatru, ziarist dar și comentator politic.
S-a născut în satul Haimanale, în județul Prahova, localitate care astăzi îi poartă numele, într-o familie respectabilă în vremurile acelea; tatăl, Luca Ștefan Caragiale de profesie avocat, iar mama, Ecaterina Chiriac, urmașă a unei familii de origine greacă. Primele studii le urmează la Biserica „Sf. Gheorghe”, la Școala Domnească din Ploiești, ulterior absolvind Liceul „Sfinții Petru și Pavel”. Urmează Conservatorul de Artă, însă este nevoit să renunțe și ocupă funcția de copist la Tribunalul Prahova. În anul 1871 îl cunoaște pe Mihai Eminescu la Teatrul Național din București, unde fusese numit sufleor și copist. Pe cei doi îi va lega o strânsă prietenie, iar în 1889, anul trecerii în neființă a poetului romantic, Caragiale publică în memoria acestuia În Nirvana.Continuă să citești Caragiale și dramaturgia
Pentru mulți, clădirea teatrului se asemănă clădirii primăriei sau a altor instituții unde nu intră în mod curent, deși știu că există oameni care lucrează acolo. La primărie, primarul si tot felul de alți funcționari, iar la teatru, actorii. Însă în Teatrul Municipal „Bacovia” din Bacău mai poate fi întâlnit și un alt grup de oameni.
Dacă veți continua să citiți, înseamnă că vă asumați toate riscurile.
Încă din vremuri de demult, românii au simțit nevoia de teatru pe tărâmurile noastre. Practicarea obiceiurilor și tradițiilor expuse în act teatral a început să ademenească în jurul ei mulți adepți încă din vremuri timpurii.
Deși teatrul românesc a apărut târziu (până în secolul al XIX-lea spectacolele de teatru erau sub formă de spectacole de divertisment, jucate în curțile boierești, sau sub formă de teatru folcloric) el a evoluat rapid și constant.
Manifestările teatrale erau menite să ilustreze tradiții consacrate, momente în viața omului, sau ciclul vieții și al morții care aveau loc în diverse împrejurări sau decoruri, precum cel al naturii, ori în case sau păduri, acestea fiind realizate totdeauna în fața unui public, căci ce spectacol este acela, fără public. Continuă să citești Teatrul românesc – Marca tradiției folclorice
Piesa dramatică Iona a lui Marin Sorescu face parte din volumul Setea muntelui de sare, care a apărut în 1974 împreună cu Paracliserul și Matca. Un titlu secund al piesei îl prezintă sintagma tragedie în patru tablouri. Tragicul este perceput în opera soresciană ca un factor existențial, în care personajul Iona poartă o luptă cu propriul destin, încercând prin înfruntarea cu acesta să se regăsească pe sine.
Titlul trilogiei Setea muntelui de sare are un sens alegoric, reprezentând încercarea omului de a se desprinde de absurdul vieții, agățându-se de relaționarea dintre indivizi, elucidarea necunoscutului și dorința de a afla adevărul. Viața este o continuă căutare a celor trei factori definitorii pentru entitatea unui individ. Continuă să citești Iona – un simbol, nu o individualitate
Ion Luca Caragiale a fost și va rămâne în literatura română un geniu al expresiei, fiind cunoscut ca dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, director de teatru, comentator politic și gazetar. În ceea ce privește dramaturgia, a realizat opere care l-au consacrat ca fiind unul dintre cei mai iluștri dramaturgi ai timpurilor.
O scrisoare pierdută este apreciată ca fiind o operă artistică de valoare excepțională, una dintre cele mai reprezentative comedii ale lui I. L. Caragiale. Începând cu anul 1844, când a fost publicată și jucată, comedia de moravuri a devenit un ,,bici” împodobit în culorile comicului, dar a cărui usturime este resimțită de fiecare componentă a societății, indiferent de timpul istoric. Tocmai pentru că este o satiră adusă societății românești , dar care are în vedere și o paletă de anomalii comportamentale general valabile ale ființei umane, O scrisoare pierdută se pliază pe fiecare generație, indiferent de timp și spațiu.
Subiectul acțiunii evoluează în capitala unui județ de munte, în timpul alegerilor parlamentare. Tocmai plasarea acțiunii într-un spațiu nedefinit, indică tendința autorului de a crea tipologii umane și aspecte ale societății, potrivite în orice context istoric. Din seria tipologică de personaje create, favorizați sunt Nae Cațavencu, un avocat înverșunat în obținerea puterii, care reprezintă ,,mărul discordiei” în orașul periferic și Zaharia Trahanache, un om politic cunoscut în județ.
Poziția socială a lui Cațavencu este dezvăluită prin intermediul didascaliei din începutul piesei. Astfel, aflăm că Nae Cațavencu este avocat, director-proprietar al ziarului Răcnetul Carpaţilor, prezident-fundator al Societăţii enciclopedice-cooperative Aurora economică română, iar Zaharia Trahanache este rezidentul Comitetului permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comiţii. Trahanache este soțul Zoei și leagă o prietenie frumoasă (cel puțin așa crede el) cu Ștefan Tipătescu, prefectul județului care avea o aventură amoroasă tocmai cu soția șefului local al partidului de guvernământ, Trahanache. Cei trei (Trahanache, Zoe și Tipătescu) formează un triunghi amoros, fiind conturată (cu intenție) nepotrivirea dintre esență și aparență în ceea ce privește caracterul personajelor.
Nae Cațavencu râvnește calitatea de deputat, dar nu demonstrează nici spirit analitic, nici verticalitate, ci doar un intelect mecanic și un parvenitism acut. Mânat de o râvnă oarbă în a deține puterea, Cațavencu este incapabil să-și analizeze cu adevărat compatibilitatea cu această funcție. Omite cel mai important aspect în desfășurarea unui scrutin: stabilirea unui plan politic de a acționa. În comparație cu acesta, Zaharia Trahanache, deși pare ușor de manipula și încet mai ales în discurs, Ai puțintică răbdare, stimabile!, este un om politic iscusit și oportunist, care consideră că viața politică nu trebuie să fie afectată de viața personală. El acceptă infidelitatea soției, tocmai pentru a se axa pe izbutirea propriului interes.
Cum nici un personaj caragialesc nu se încadrează în aria moralității, nu avem așteptări ca cele două personaje să fie diferite. Nae Cațavencu nu recurge la acțiuni diplomatice și morale, ci dorește să urce pe scara socială prin șantaj. Odată ce intră în posesia unei scrisori de amor dintre prefectul Tipătescu și Zoe, acesta dorește să obțină susținerea în campania electorală, amenințând că de nu, o va face publică. Pe de altă parte, Trahanache apelează la înșelăciune atât în viața privată, cât și în cea publică. Pe de o parte acceptă adulterul în sânul familiei, iar pe de altă parte falsifică listele electorale alături de Farfuridi și Brânzovenescu.
În spiritul caragialian, orice personaj simbolizează un anumit tip uman, Trahanache întruchipează statutul încornoratului, iar Cațavencu întruchipează poziția demagogului. Cațavencu demonstrează un comportament cameleonic, reușind să-și joace rolul perfect pentru a atrage atenția și simpatia celor din jur. De cealaltă parte, Trahanache sesizează lipsa de tact și de experiență a adversarului, iar cu un calm menit să detensioneze situația și să provoace râsul celor prezenți numește scrisoarea de amor o plastografie, să vezi imitație de scrisoare.
O scenă reprezentativă pentru relația dintre cele două personaje este cea a discursului electoral. La începutul dezbaterii, Cațavencu se adresează președintelui Trahanache cu o politețe exacerbată D-le preşedinte, vă rog, cerusem şi eu cuvântul… și se conturează o relație diplomatică. Însă, adevărata legătură dintre cei doi este reliefată în momentul în care Trahanache intervine în timpul discursului lui Cațavencu, pretinzând că dorește să potolească zarva din sală, pentru ca Nae să-și poată continua prelegerea. De fapt el dorește să pună capăt momentului de aclamație și admirație oferit de public lui Cațavencu. Ca drept replică, Cațavencu intervine în spiritul demagogiei care l-a consacrat, spunând: Puteţi, d-lor, să întrerupeţi, pentru că eu am tăria opiniunilor mele…
Discursul lui Cațavencu este împânzit de neologisme, cărora nu le cunoaște înțelesul și forma corectă: Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră!; Un om endepandent, care a facut servicii partidului, judeţului, ţări; sau de sintagme lipsite de logică: Industria română este admirabilă, sublimă am putea spune, dar lipseşte cu desăvârşire,După lupte seculare care au durat 30 de ani. etc.
Portretele celor două personaje sunt reliefate atât prin mijloace directe, cât și indirecte. Mijloacele indirecte predomină, caracterul protagoniștilor reieșind din atitudine, fapte, gesturi și relaționarea personajelor între ele. Un rol important îl are dialogul dintre personaje, un mod de expunere care ajută personajele să comunice, dar să se și comunici, în cazul scrierilor lui Caragiale.
Un alt mijloc prin care putem să intuim caracterul personajelor îl reprezintă chiar numele acestora: Cațavencu provine de la termenul ,,cață” ceea ce-i configurează statutul de demagog lătrător, iar Zaharia provine de la zahariseală, sugerând atitudinea dulceagă, dar și ramolirea de care dă dovadă.
Atât Nae Cațavencu, cât și Zaharia Trahanache reprezintă demagogia unei clase politice, pentru care întreaga atenție se răsfrânge asupra propriului interes.
George Bernard Shaw (n. 26 iulie 1856 – d. 2 noiembrie 1950), considerat unul dintre cei mai iluștri dramaturgi ai literaturii engleze, după William Shakespeare, s-a afirmat ca dramaturg, critic literar și publicist. Născut în Irlanda într-o familie modestă, Shaw pleacă la Londra în 1876, urmărind o carieră în literatură și publicistică. Se implică în viața politică, scriind articole ironizatoare pe teme sociale și politice, iar în 1844 înființează Fabian Sociey (Societatea Fabienilor). Tot în același an publică Un socialist individualist, iar în următorii ani va publica romanele Profesiunea lui Cashel Byron, Dragoste printre artiști. Continuă să citești Aspecte memorabile – Bernard Shaw
Eugen Ionescu (fr. Eugène Ionesco), protagonist al teatrului absurdului, s-a născut pe 26 noiembrie 1909, la Slatina, în județul Olt (în nenumărate rânduri menționa că este născut în 1912, an al trecerii în neființă a lui I. L. Caragiale).
Pe când avea doar doi ani, familia părăsește România și se stabilește la Paris. Franța va deveni leagănul copilăriei lui Ionescu alături de mama sa, Marie – Thérèse și de sora Marilina. Tatăl îi părăsește în 1916 (momentul intrării României în război), pentru a se întoarce în România și a se înrola în armată. Viitorul scriitor va avea o relație specială cu mama sa, declarând în nenumărate rânduri: Mama, care m-a crescut, era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor, în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris.Continuă să citești Eugen Ionescu – aspecte biografice
Henrik Ibsen (n. 20 martie 1828 – d. 23 mai 1906) este catalogat ca cel mai important autor în literatura norvegiană și unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai literaturii universale. Abordarea sa inedită în dramaturgie va deveni un punct de referință în literatura mondială.
tense ca dramaturg, nuvelist, poet, director de teatru, ziarist dar și comentator politic.
