În urmă cu 20 ani am scris, cu mintea de atunci şi cu ortografia de atunci, următoarea scrisoare de dragoste.
„Si uite ca iarasi iti scriu… Iti scriu despre plans, despre lacrimile din oaza sufletului meu, atat de computerizat, care ploua si ninge cand se gandeste la tine, iti scriu despre plans pentru ca plansul este o puternica forta de eliberare, de a iesi din tine insuti, de a zbura, fie chiar si peste munti, fie ca zbori albastru sau rosu, pentru ca toti oamenii plang, dar prea putini fac din plans un fenomen artistic. Or plansul e chiar o arta, fiind concretizarea unor sentimente pe care le are cel ce plange, artistul, niste sentimente pe care, ca in orice arta, vrea sa le impartaseasca semenilor. Acesti semeni, care de multe ori cad prada ispitelor de tot soiul si abia dupa aia plang.
Dar eu plang, pentru ca acest plans este nu doar o eliberare, ci si o incarcare cu noi energii, cu energia unei poezii parfumate in care noi doi stam pe un colt de Luna si aruncam cu pietricele in Pamant; asa visez in fiecare noapte, cand a doua zi ma trezesc cu perna in brate, lacrimandu-ti numele. Sa nu ingropam prematur un sentiment cu totul si cu totul inedit, un sentiment ciudat, dar poate si normal, Sentimentul insusi, pentru ca iata, a venit, chiar daca nu credeam sa invat a mai iubi vreodata!
Sa plangem si sa stropim cu lacrimile noastre bobocelul Sentimentului acesta care, uite!, se naste, creste si se inalta, pana prinde aripi si va zbura de la mine pana la tine, de la tine pana la mine, mereu, pana ce distanta care acum ne desparte, atunci ne va lega.
Mi-e dor de-o viata de zborul nostru, mi-e dor de chipul tau, acum cand iti zgarii cercuri albe pe-o fotografie, acum cand m-as arunca in flacari in Piata Iubirii, pentru ca nu-mi mai suport in piept aceasta inima de wolfram fierbinte, luminand a sperante nedefinite, in spatiul vid din sufletul meu, in care cresc buruieni cu fructe cenusii, cu gust salbatic si amar. Mi-e dor si plang de dorul tau, gandurile-mi, in loc sa stea disciplinate precum niste soldatei de plumb, incep a se scurge din mine in mine, ma ineaca si ma sufoca, imi incheaga sangele si-mi opresc rasuflarea, transformandu-mi sufletul intr-o jungla, in care doar pasarile neantului mai zboara din cand in cand si-un urlet apocaliptic rasuna din vai unde se taraie haite de lupi transcedentali.
Mi-e dor si plang de dorul sufletului curat, al cerului senin, al clipelor frumoase in care infloresc pasarile sperantelor si viselor devenind realitate. As vrea ca aceste cuvinte sa formeze un fluid miraculos care, ajungand la tine sa te inconjoare ca o mantie imparateasca, sa te inalte si sa te duca in Palatul Viselor, unde te voi astepta eu cu bratele deschise, si vom dansa Dansul Nemuririi, pe Valsul Stelelor.
Atunci poate ca vom lasa si Ecuatia nerezolvata, pentru ca, in fond, la ce ne-ar mai trebui o Ecuatie, cand deja avem solutiile una langa alta, cand avem Sentimentul?”
Bogdan Pătruț
Tot încercând sa joc 
„Apărarea siciliană este una din deschiderile cele mai des întâlnite, care duce la un joc complicat, cu atacuri pe flancuri opuse. De obicei, albul ataca pe flancul regelui, iar negrul pe cel al damei.”