Arhive destin - Revista EduSoft

Destin sau întâmplare?

Destin – e ceea ce primim în dar la naștere, așa se crede. Nu știu ce să cred, oare destinul nu-l primim cumva înainte să ne naștem? Oare nu venim noi dintr-o altă lume cu destinul gata scris de o mână neștiută și divină? …

Întotdeauna mi-am pus întrebări de acest gen și de multe ori întrebările m-au dus departe, m-au rătăcit printre lucruri tainice și pe poteci pustii, ascunse de ochiul meu setos și curios. Așa că acum nu mai știu dacă destinul îmi e scris și pus în frunte, vorba aia, sau pur și simplu e un curs normal al propriei vieți…

Într-o altă ordine de idei, vreau să vă povestesc despre cea mai veche amintire a mea. Nu, nu e despre cum mama mă certa pe la 3 ani sau cum la 5 ani mi s-a născut un frate – nu, deși le am și pe astea. E o amintire ciudată și tind să cred că e una din vremurile când nu existam, din vremurile în care existam poate în altă parte.

Continuă să citești Destin sau întâmplare?

Viața pe un peron

“Închipuiţi-vă că într-o zi ar fi venit un tren şi n-am fi mai avut putere să urcăm în el. L-am dorit prea mult, l-am aşteptat prea mult. Ne-am epuizat în aşteptare şi nu ne-a rămas nicio picătură de energie pentru a ne bucura de sosirea lucrului aşteptat. Numai că ne-am fi simţit striviţi de o mare tristeţe, amintindu-ne cât am visat trenul acela care acum pleacă fără noi. Şi ce-am fi putut face după plecarea trenului? Singura noastră şansă ar fi fost să uităm de el, să uităm de toate, să dormim, iar când ne trezeam, cu ultimile noastre puteri, să aşteptăm alt tren…”

Octavian Paler își începe cartea cu un citat din Wilhelm von Humboldt: „Modul în care un om își acceptă destinul este mai important decât însuși destinul său.” De aici pornește întregul roman. E un roman despre destin, despre cum te trezești într-o bună zi fugind de propriul tău destin și te trezești singur într-o gară pustie, gustând din traiul pe un peron.

Continuă să citești Viața pe un peron

Ochii care nu se văd

Spune-mi, dacă într-o zi ochii mei ar orbi, m-ai crede că chiar și așa, oarbă fiind, tot pe tine te văd în fața ochilor, zilnic și neîncetat?

Ochii – aceste ferestre prin care sufletul privește uneori cu sfială, alteori cu îndrăzneală în lumea din afara lui. Privește și se îndrăgostește: de locuri, de oameni, de priviri. Ochii sunt cele mai frumoase bijuterii din lume, pentru că datorită lor putem vedea frumusețile din jur, datorită lor putem vedea alți ochi, îi putem vedea cum se uită la noi, cu dragoste și grijă.

Se spune că toți ochii sunt frumoși, eu zic că cei mai frumoși ochi din lume sunt cei sinceri, care te privesc cu răbdare și afecțiune, care-ți vorbesc în locul cuvintelor, însă și mai frumoși sunt ochii de care ne îndrăgostim, pentru că ei au o lumină aparte, una pe care n-o pot vedea toți, e o lumină tainică și cerească, care vine din iubire.

Ochii care se văd se privesc și se iubesc, dar cei care nu se văd?

Continuă să citești Ochii care nu se văd

Fă-ți timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci…

Timpul […] este distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului. (Dumitru Stăniloae)

Unii cred că timpul trece și omul trăiește și el în tot acest timp, pe când alții cred opusul: precum că timpul e veșnic, doar noi suntem efemeri, noi trecem prin timp.

Nimeni nu a descifrat acest mister, nimeni nu știe dacă timpul există în realitate sau există doar în mințile noastre. Un lucru e cert: habar nu avem cine suntem, de unde venim și încotro ne îndreptăm. Habar nu avem cât timp avem la dispoziție pe pământ, dar marea noastră greșeală este să credem că avem tot timpul din lume pentru a ne găsi drumul către noi înșine. Suntem pe cât de umani, pe atât de inumani; și mergem spre veșnicie, dar ne e greu să găsim un drum corect, care e al nostru, un drum care sigur ne va duce la destinația corectă. Am degradat, căutând timp; îl căutăm acolo unde nu există. Am uitat ce înseamnă timp sau poate nu am știut niciodată cu adevărat… Am uitat să prețuim puținul timp pe care-l avem, să-l valorificăm, căci timpul nu se vinde și nu se cumpără. Şi, în fond, e o taină: uneori avem mult timp pentru a nu face nimic, iar alteori avem atât de puțin timp pentru a face atât de multe lucruri…

Alergăm prin timp, zi de zi, clipă de clipă, iar viețile ni se măsoară în timp, dar păcat că nu înțelegem prețul fiecărei secunde. În fiecare zi ni se dă timp, ni se dă o șansă de a ne schimba, de a face lucruri mărețe, dar nu facem nimic. Mai trece o zi, mai trec două…și nu ne mai schimbăm niciodată. Timpul…de s-ar opri în loc să putem face ceea ce nu facem niciodată tocmai din cauza lipsei lui…Sau, mai bine, timpul ar vindeca cu adevărat rănile, așa cum se spune. Timpul nu vindecă răni, ele sunt mereu acolo, în noi și sângerează de fiecare dată când le atingem. Timpul nu face decât să oprească sângerarea și atunci rănile se transformă în cicatrici; ne uităm la ele și ne doare, doare groaznic. Țipăm pe dinăuntru, dar nu ne aude nimeni, iar în inimă se adună lacrimi care nu ies în afară, dar care ne macină și care ne fac slabi și neputiincioși în fața sorții. Timpul acoperă rănile și ne învață să le acceptăm ca parte a destinului nostru și să înaintăm cu putere.

Frumos ar fi dacă noi am putea înțelege că timpul e un dar scump, care trebuie prețuit, dar și mai frumos ar fi să avem înțelepciunea să găsim timp pentru oamenii și lucrurile care contează cu adevărat și pentru a sta, din când în când, la sfat cu noi înșine.

Maria Bocicov