În ultimii ani, este tot mai evidentă încercarea învățământului românesc de a-și găsi un făgaș prielnic de evoluție, astfel încât instituțiile în cauză să reprezinte un spațiu de desfășurare a procesului instructiv-educativ cu idei consistente, rezonatoare, dorite a fi cu ecou şi materializate la nivelul societăţii. Desigur că sistemul educaţional prezintă numeroase conexiuni şi interdependenţe cu sistemul politico-economic al statului, ceea ce determină o paletă largă de influenţe, în baza cărora învăţământul se află într-un perpetuu proces de schimbare. Astfel, este cât se poate de evident că, deşi, aparent, există dorinţă de perfecţionare, nu au fost create încă premisele optime de dezvoltare, astfel încât să rezulte o sincronizare între demersurile ideatice şi canalizarea eforturilor spre reuşită. România încă se află la momentul său de răscruce, sforţându-se să-şi dovedească mai intens capacitatea de a participa la competiţia de amploare deschisă de sistemele educative europene.
În ciuda imperfecţiunilor pe care sistemul nostru le prezintă, nu putem contesta, totuşi, că există anumite avantaje pe care acesta le prezintă şi care stimulează uneori chiar şi interesul străinilor de a studia aici. Comparativ cu statele europene, România deţine, în primul rând, avantajul gratuităţii învăţământului obligatoriu, la care se adaugă sistemul de burse acordate. În timp ce în ţara noastră, pe perioada de desfăşurare a cursurilor obligatorii, elevii dispun gratuit de resursele bibliografice necesare studiului, există state, precum Italia, în care manualele şcolare nu sunt asigurate nici măcar la nivel de şcoală primară. Continuă să citești Învăţământul românesc – încotro?