Arhive cultura - Pagina 2 din 15

Mâine – între realism şi idealism

Ce va aduce viitorul? Cum va arata lumea şi cum vom fi noi? Adesea ne punem astfel de întrebări. Cum e de aşteptat, răspunsul nu poate consta decât în ipoteze, scenarii în mai multe variante până la faptul împlinit. Ziua de mâine este o pagină albă. Mâine este, în esenţă, un mister. Mâine înseamnă vise, planuri, speranţă, incertitudine, teamă… Este un gol pe care încercăm să-l umplem, dar nu ştim cât din ce sperăm se va împlini. Este o uşă întredeschisă prin care încercăm să privim. În realitate, mâine există doar în clipa prezentă şi este acel ceva care ne face să pierdem o mare parte din viaţă fără să vedem ceea ce ar trebui uneori să conteze mai mult: prezentul. Mâine, de multe ori, ne împiedică să trăim azi şi astfel ne răpeşte din zile.

Suntem adesea întrebaţi cum vedem viitorul sau cum ne vedem în viitor. Cu ceva timp în urmă aş fi răspuns mai idealist la astfel de întrebări. Mulţi tineri vor să ajungă departe, îşi doresc să exceleze, să se impună prin puterea exemplului, să schimbe lumea, dacă se poate. Aspiraţii măreţe, planuri uneori prea mari. Adevărul este că dintre cei care îşi doresc asta, unii reuşesc şi o ştiu, alţii reuşesc dar nu vor afla, ori n-au aflat, pe când alţii continuă să viseze pentru a realiza apoi că şi-au irosit existenţa rătăcind printre vise. O astfel de constatare trebuie să fie teribilă, însă nu toţi avem o asemenea menire, deşi nu renunţăm şi poate mai avem şi impresia că înfăptuim lucruri care vor dăinui în conştiinţa unora. Nu tot ceea ce facem, uneori absolut nimic din ceea ce facem, nu contează pentru restul lumii şi nu pentru că ceva este cu mult mai bun decât altceva, ci pentru că orice selecţie este subiectivă şi corespunde gusturilor celor care fac selecţia asta.

Continuă să citești Mâine – între realism şi idealism

„Te pupă Jean!” …un Jean din altă ligă

Am înţeles că azi o să cunosc un tip deştept şi interesant (că deh, fără de calităţile astea nu ai cum să pretinzi a-mi mişca degetul pe tastatură ca să scriu despre tine), pentru care se merită să sacrific două ore de sedentarism „delicios” în favoarea unei invitaţii la cafea, ce se cheamă, pretenţios, interviu. Las la birou radiaţiile monitorului şi înfrunt avec courage lumina zilei, că mă cheamă datoria la o ţâră de socializare şi n-aş vrea să scap vreodată de aşa sarcină grea. Pe drum aflu că Jean acesta e super-cunoscut, le are tare cu istoria, şi se pricepe la evaluat oamenii! Perfect, nici n-am emoţii, mai ales că nu ne despart decât… vreo 60 de ani, cam aşa. Deci, mă întâlnesc, practic, cu o „bibliotecă”, căci la cei 88 de ani ai săi, domnul profesor Ioan Ciută e, vorba aia, doxă, frăţioare!

Continuă să citești „Te pupă Jean!” …un Jean din altă ligă

Domnișoara Iulia – ambiția și mândria se curtează

Ambiția și mândria se curtează, se ispitesc și se zdrobesc una pe cealaltă, culminând într-un act seducător, mistuitor, efemer. Dorințele de a domina și de a supune se suprapun în celebra piesă de teatru a lui August Strindberg, Domnișoara Iulia, piesă ce continuă a provoca noțiunile de moralitate și de onoare chiar și în timpuri în care însăși esența acestor idei pare să fi fost uitată.

Principiile lumii vechi, ale aristocrației rafinate, cu iz de vin nobil, se opun râvnei omului de rând de a-și însuși gloria unor virtuți pe care nu le are. În acest context cadrul piesei ni se deschide spre simboluri pierdute în timp: bucătăria, locul unde se consumă acțiunea, este „inima” conacului, cea care ar trebui să fie un nexus al siguranței și al calmului vieții de familie dar care, din cauza evenimentelor petrecute, se transformă în premisa vechiului mit al Mărului Discordiei; noaptea de Sânziene, rit vechi de celebrare a fertilității, este pretextul comiterii actului tabu dintre o contesă și un servitor, dintre o pasăre în cădere liberă și șoimul care o folosește pentru a se înălța mai sus, mai sus, spre un văzduh pe care nu îl poate măsura din priviri, orbit de soarele promisiunii măreției.

Continuă să citești Domnișoara Iulia – ambiția și mândria se curtează

Leonardo da Vinci – Diamantul perioadei Renascentiste

Artist, om de știință și inventator, Leonardo Da Vinci este un personaj fascinant și enigmatic. Doar o parte dintre tablourile lui au supraviețuit, Mona Lisa fiind cea mai celebră operă.

În anul 1452 vine pe lume o comoară nebănuită , un miracol a prins viață, o ființă ce avea să schimbe pentru totdeauna lumea așa cum o cunoșteau locuitorii orașului Florența din perioada Renascentistă târzie.

Recunoscut pentru multe lucruri printre care talentul înnăscut la pictură, sculpturi, pasiunea pentru anatomie, artă și arme de război, Leonardo Da Vinci a schimbat lumea așa cum o știm din multe puncte de vedere.

Continuă să citești Leonardo da Vinci – Diamantul perioadei Renascentiste

Un muzeu cât zece! Muzeul Popa din Târpeşti

E frumos să vizitezi. E frumos să te plimbi vesel într-o zi de vară. E frumos să-ți lași părul bălai mângaiat de raze jucăușe și ochii albaștri să se piardă în seninul cerului. Dar ideile astea frumoase se spulberă în câteva ore, fiind înlocuite de expresii mai plastice, când simți că te-a bătut soarele-n cap cum își bate Doroftei adversarul. Și uite așa iși pierde farmecul orice și oricât de minunat ar fi, căci ochii tăi împovărați de oboseală nu mai percep a fi frumos decât un pat moale lângă un ceas fără alarmă. Planul era să luăm la rând atracțiile turistice din zona Târgu Neamț, spre a lăsa la sfârșit cireașa de pe tort, cum se spune. Aflat cumva în drumul către casă, Muzeul Popa din Târpești părea la finalul zilei că e pus în cale doar ca să lungească agonia. Dar cum să ratezi așa un loc deosebit?, grăia pe fundal o voce care ne îndemna entuziasmul să învie. Păi îl ratezi cu dragă inimă din ignoranță, căci nu-l cunoști și nici n-ai mai auzit de el. Plasat într-o zonă mai greu accesibilă, adânc în inima satului, nu prea îți vine să te abați de pe șosea pentru el. Dar dacă arunci un ochi mai atent, vezi că e plin de indicatoare pe care scrie mereu același lucru: Muzeul Popa. Și atunci constați că i se dă atâta importanță, încât e rușinos ca tu, complăcându-te în ignoranța ta, să-l tratezi cu indiferență. Chiar dacă ești obosit și char dacă „muzeu” nu pare cel mai vesel și înviorător cuvânt.

Și uite așa, urmând indicatoarele, am ajuns și noi la cireașa de pe tortul călătoriei. Eu, cam îmbufnată, priveam în jur cu ochi scrutători, abia așteptând să găsesc ceva de care să mă leg ca să-i confirm ego-ului orgolios faptul că totul e doar o pierdere de timp. Un gard prelung din nuiele împletite armonios, ce se termina cu o poartă cel puțin specială, și niște mașini cu numere străine ce stăteau parcate în față contraziceau nazurile mele. Pesemne că aici erau cazați turiști din alte țări. Ei auziseră de acest loc, pe când eu nu. Ce rușine… Și trăgând concluzia că merită totuși văzut, mi-am scos ceața nemulțumirii copilărești de pe ochi și mi-am pus un strop de seninătate în privirea întunecată oricum de oboseală.

La Muzeul Popa nu există niciun lucru banal. Nici nu pășești înăuntru, că ți-e pus înainte spre contemplare primul dintr-un foare lung șir de obiecte prețioase. Poarta nu e orice poartă… Pe ea stau aliniate chipurile personajelor sătești reprezentative, fiecare după rangul său, cu diferențe vizibile aici în centimetri. De la primar până la vrăjitoare, toți împart același lemn, fiind sculptați cu dibăcie de mâinile celui al cărui nume este păstrat de muzeu viu și astăzi.

Continuă să citești Un muzeu cât zece! Muzeul Popa din Târpeşti

Botoșani – o motivație de călătorie

În România, chiar dacă dezvoltarea ramurii turistice nu este o prioritate, totuși există anumite locuri pe plaiurile mioritice, care atrag vizitatori atât din țară, cât și de peste hotare. Am aruncat o privire pe hartă și m-am oprit, pentru câteva clipe, la Botoșani. Situat în Nordul Moldovei, județul Botoșani este atestat în filele de istorie ca fiind, un târg înfloritor situat la intersecția celor mai importante drumuri comerciale. Totodată, târgul de odinioară a crescut în importanță și datorită meșteșugului, o îndeletnicire răspândită în N-E țării.

Odată ajuns aici poți să te aventurezi pe urmele pașilor eminescieni, pe aleile Parcului ,,Mihai Eminescu”. Datând de la 1869, parcul este renumit datorită vizitelor dese pe care le făcea Mihai Eminescu. Soclurile diferitelor personalități ale istoriei neamului românesc îți veghează pașii pe aleile vechi, către lacul din centrul parcului. Locul este apreciat pentru încărcătura culturală, dar și pentru plimbările relaxante. Continuă să citești Botoșani – o motivație de călătorie

Biserica Sfântul Nicolae din Densuş

Mândrul ţinut al Haţegului, răsfăţat de împrejurimile falnice ale Retezatului, ne dezvăluie în localitatea Densuş deosebita frumuseţe a unui lăcaş de cult ortodox fără pereche în toată românimea, după cum afirma Nicolae Iorga. Astfel, Biserica Sfântul Nicolae, construită in secolul al XIII-lea, se înalţă semeaţă în rândul celor mai vechi biserici de rit bizantin din ţara noastră.

Clădit conform unui plan pătrat, lăcaşul de cult a fost consolidat pe ruinele unei construcţii din Antichitate. Se consideră că biserica deţine o înfăţişare ciudată, întrucât zidurile sale sunt alcătuite din pietre fasonate aduse din ruinele cetăţii învecinate, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, ceea ce-i conferă o puternică amprentă stilistică a romanicului târziu. În plus, la diferite nivele ale zidurilor se observă motivul arhitectonic în dinţi de ferăstrău.

Preţioasele fragmente de pictură murală, ce pot fi observate astăzi, vădesc o legătură strânsă cu picturile epocii din Ţara Românească. Datele istorice ne menţionează faptul că zugrăveala a fost realizată în anul 1443 de către o echipă de meşteri foarte pricepuţi, în frunte cu Ştefan –unul dintre primii zugravi români cunoscuţi. Supusă cotropiturilor turceşti, vechile picturi bizantine poartă însemne ale vandalizării duşmanilor, ce au scos ochii sfinţilor pictaţi. Un element surpriză îl constituie, de asemenea, straniul anumitor icoane ce-l înfăţişează pe Mântuitor în constum popular românesc sau redau scena schingiuirii apostolului Toma. Continuă să citești Biserica Sfântul Nicolae din Densuş

Mănăstirea Moldoviţa

Un punct de referinţă în panopticul spiritualităţii creştine româneşti, Mănăstirea Moldoviţa, glorioasă prin tumultosul său trecut istoric, a străjuit de-a lungul veacurilor hotarul nordic al Moldovei.

Originea acestui monument înscris pe lista patrimoniului cultural mondial Unesco este învăluită în mister, întrucât nu se cunoaşte cu certitudine de când data vechea ruină lângă care a fost înălţat noul edificiu religios. Totuşi, tradiţia pomeneşte de existenţa acesteia în timpul voievozilor Muşatini. Atestările documentare din perioada anilor 1402-1410 menţionează despre prima construcţie din piatră, cu hramul Buna Vestire. Astfel, în timpul paşnicei domnii a lui Alexandru cel Bun, Mănăstirea Moldoviţa a fost ocrotită, rezistând până la sfârşitul secolului al XV-lea, moment în care se prăbuseşte datorita unei alunecări de teren. De altfel, la mică distanţă de râul Ciumarnei, unde a existat odinioară o bisericuţă de lemn, nu departe de construcţia actuală, pot fi observate şi astăzi ruinele ruinele celei mai vechi biserici de piatra de pe tărâmul Moldovei.

Petru Rareş, manifestând acelaşi gust artistic ca tatal său, Ştefan cel Mare, din dorinţa de a exista o continuitate a acestei mănăstiri, iniţiază în 1532 ctitoria aşezământului actual, păstrând acelaşi hram religios. În plus, acesta împrejmuieşte mănăstirea cu ziduri şi turnuri de apărare, conturând imaginea unei mici fortăreţe. Pe vechea fundaţie, episcopul Efrem de Rădăuți pune bazele, între anii 1610-1612, casei egumenice (clişarniţa), în intenţia de a păstra odoarele bisericii şi de a întemeia o şcoală de copişti şi miniaturişti, continuând astfel opera culturală a succesorului său. Continuă să citești Mănăstirea Moldoviţa