Adie vântul. Nu e zefirul primăverii, nici briza mării… O răcoare parfumată se leagănă în frunze, foșnind un cântec de amintire. Mi se plimbă printre gene imagini pictate în alb și negru, derulând filmul unor generații trecute în apusul vieții. Ei sunt străbunicii… bunicii… carul cu boi, coșurile din nuiele împletite, care gem sub povara strugurilor. Mânecile suflecate ale unor brațe muncite șterg perle de sudoare de pe frunți. Se prelinge neașteptat zeama dulce a unei boabe, spălând truda palmelor ce o culeg. E un soare domol, dar apasă creștetele trupurilor ghemuite sub butuci. Eu sunt copil. Și privesc de pe iarbă. Se mai ivesc de prin vie cizmele prăfuite ale bunicului care se grăbește să adape boii. Ochi îngânați de oboseală zâmbesc spre mine, grăind bunătate părintească.
Eu număr norii. Aștept să treacă timpul. Visez la mustul ce are sa curgă în căni. Iar ei trudesc. Dar nu se vaită. Ci privesc cerul, cu inimile înălțate spre Dumnezeu, cântând laude de mulțumire. Căci via trăiește și lăcrimează de poamă multă. Îmi mângâie chipul lumina zilei de toamnă, în aer se respiră prosperitate. Îmi umplu plămânii de parfum de tămâioasă. Tămâioasa… ce strugure aromat, ce rod dulce! M-așez și eu la umbra butucului, să-i simt mireasma – răsfăț domnesc dăruit de Cel de Sus. Cu ochii închiși, mă fura magia somnului, căci liberă sunt pe lume, cu sufletul curat și cu mintea crudă, neatinsă de griji de oameni mari. Mă acopăr c-un batic, să mă feresc de zumzetul albinelor. Trudesc și ele cum trudesc și ei, bătrânii mei…
17E noapte. Vântul rece de toamnă îmi retrezește amintiri de undeva. De departe se aud zumzete, zumzete acoperite de albia valurilor ce trec peste noi. Privesc spre cer, e o noapte senină, stelele licăresc în tihnă, ba chiar mi se pare că se mișcă, în ritm, toate formând un cerc și se învârt și se rotesc ca într-un vârtej… jocul lor mă ademenește și mă las purtată de lumina lor departe, tot mai departe… mirosul de fân proaspăt uscat mă învăluie… un ghem de copil stă acoperit de o claie de fân și privește cerul… bunicul e în față, ghidează căruța spre casă, uitându-se din când în când în urmă, ca nu cumva să piardă ghemotocul din fân…. privesc cerul… e atâta liniște… fără griji, fără probleme mă las capturată de amintirile ce vin val după val. Continuă să citești Cândva…
Aș da orice să mă pot întoarce în trecut, să-mi mai văd priveliștea copilăriei mele; să simt acea emoție, să trăiesc din nou acele clipe, când mama și tata erau eroii mei, iar eu știam sigur că orice frică a mea era ușor de învins, pentru că eu aveam doi eroi invincibili.
Port copilăria în suflet, e cu mine, zilnic, dar și așa, mi-e dor de ea enorm. E un dor ca de un paradis pierdut. Mi-e dor de cerul copilăriei mele, de cerul albastru și nespus de frumos, pe care mă uitam ziulica întreagă, pentru a descoperi pe el fel de fel de figuri, care mai de care: unele jucăușe, altele fioroase. Mi-e dor de soarele pe care-l desenam în felul meu, cu ochi mari și zâmbet larg, pentru că știam că așa e și în realitate; de altfel, cum ar putea dărui atâta căldură și lumină dacă nu ar zâmbi? Continuă să citești Totul se schimbă, afară de nevoia noastră de copilărie
Tot mai des întâlnim în emisiunile TV, în spațiul virtual sau în viața de zi cu zi discuții pe marginea unui subiect pe cât de delicat pe atât de important în societate: pedepsele corporale aplicate copiilor. Considerate ființele cele mai sincere, pure și inofensive din rândul umanității, copiii sunt văzuți ca o binecuvântare a familiei în care se nasc. Totuși, odată cu creșterea acestora apar o diversitate de conflicte între părinți și copii. Copilăria este caracteristică procesului cognitiv, este perioada în care se conturează profilul psihologic al viitorului individ. Continuă să citești Pedepsele corporale aplicate copiilor
Mai des decât de fiecare dată, atunci când simt că grijile mele au uitat să mă deranjeze, îmi pun toată speranța într-o amintire. Una la care nu se mai poate de reveni, dar nici de plecat. Eu încă mai sunt copil. Și nu-l ascund niciodată. Nu am faze când mă întorc în ani. Probabil trăiesc în mai multe vremi. E o chestie pe care nu vreau s-o-nţeleg, ci s-o simt.
Încă n-am depășit perioada când a visa nu e musai să adormi, când stelele mai pot sta cu tine, chiar dacă acestea au apus, pentru că le montez pe bucata mea de cer („dar ce bucată!” – vorba lui Eminescu), și ăsta montat la fel de bine, când încă îmi pasă de ce va crede mama la următorul meu pas făcut, când a ști precis că nu e niciun spin pe cărare e egal cu: n-o să mă doară. Asta e copilăria? Dacă da, eu încă-s copil. Sunt medalia unei mame care mă poartă la fiecare sărbătoare și momente mai triste. O medalie valoarea căreia e indicată și pe verso, datorită celei care și-o atârnă în jurul gâtului.
Colega noastră Cătălina Budurin a suprins câteva imagini frumoase cu copii din Ştefăneşti, raionul Floreşti, din Republica Moldova. Din acest oraş au plecat patru fete minunate, care au cucerit Statele Unite ale Americii cu o aplicaţie mobilă, realizată în AppInventor. Mai multe despre succesul celor patru fete din Ştefăneşti ne vorbeşte aici chiar una dintre participantele la competiţia mondială Technovation Challenge 2014, Tatiana Moraru. Ce e mai frumos decât copilăria?
… şi se numeşte Ivan, ar fi putut continua titlul de mai sus. Se spune că nimic nu e mai dificil pentru un regizor decât alegerea unui copil drept protagonist. Însă, Andrei Tarkovski reuşeşte într-un mod aparte să pună pe umerii unui băieţel blond şi cu pistrui întreaga dramă a războiului.
Afiș publicitar „Copilăria lui Ivan”
Copilăria lui Ivan (1962) a fost primul lungmetraj al autorului de film rus, pelicula care i-a adus recunoaşterea mondială. Aparent, subiectul filmului urmăreşte un fir simplu: Ivan, un băiat orfan, ajunge cercetaş pe front şi are parte de un sfârşit tragic. Ceea ce adaugă profunzime filmului este implicaţia morală, faptul că obiectivul nu surprinde doar ceea ce trăieşte protagonistul, ci şi ceea ce gândeşte, îşi imaginează şi visează.
În evoluţia lui Tarkovski ca regizor de film, Copilăria lui Ivan reprezintă un fenomen singular. Dacă în Călăuza (1979), film care explorează dorinţa omului de a dobândi ceva mai presus de el, într-o lume în care cunoaşterea trebuie ghidată de o călăuză, precum şi în alte filme, Tarkovski explorează posibilităţi externe realităţii, plasând acţiunea în spaţii ficţionale, Copilăria lui Ivan are un suflu realist, bine ancorat în contemporaneitatea lui Tarkovski. Cu acest film, regizorul rus nu caută să provoace mintea publicului, ci să sondeze în sufletul acestuia.
Simbolistica lungmetrajului
Calul înconjurat de mere, secvență din film
Copilăria lui Ivan este construit pe baza unor simboluri şi a unor imagini numite de Tarkovski imagini ale fericirii. Fie că este vorba de un cal înconjurat de mere pe o plajă, fie că asistăm la o scenă în care protagonistul aleargă prin natură, înconjurat de fluturi şi vegetaţie, fericirea este extrem de bine redată de către regizor: se simte şi în imagini, se simte şi în lumini, regizorul alegând cadre întunecate pentru emoţii puternic negative şi cadre luminoase pentru a exprima micile bucurii ale vieţii.
Personajul lui Ivan este cu adevărat special în economia filmului. Dacă, în mod obişnuit, adulţii sunt cei care îşi pierd speranţa, în film, Ivan este cel căruia lumea nu îi mai oferă nicio bucurie. Singura lui temere este aceea de a nu ajunge la şcoala militară, de a nu fi limitat, aşadar, de a i se fura libertatea. Visele în care Ivan îşi revede mama sunt extrem de reale, aproape palpabile pentru personaj.
Crucea, ruinele unei biserici, doi prizonieri executaţi care ţin în mână o pancartă pe care este scris bine aţi venit, moara de vânt, clopotul sunt toate simboluri valorificate pentru a transmite mesajul lui Tarkovski, acela că lumea s-a îndepărtat de vechile valori, că ruinele ajung sub şenilele războiului şi că lupta împotriva cursului istoriei este mereu de necâştigat. Pacea este tema filmului care se conturează prin contrast cu faptele prezentate. Una din cele mai reprezentative scene este cea în care Ivan se întâlneşte cu un bătrân a cărui casă fusese distrusă în timpul unui bombardament. Felul în care bătrânul caută un cui pentru a pune un tablou pe grinda uşii sau faptul că nu uită să tragă zăvorul porţii, deşi pereţii casei nu mai există exprimă dorinţa oamenilor de a rămâne pe loc, de a-şi trăi propriile vieţi, departe de lamele războiului care toacă destine.
Secvență din film
Despre acest film, Andrei Tarkovski declara în carte sa autobiografică, Sculpting in Time: După ce am terminat Copilăria lui Ivan, am avut presentimentul că cinematografia îmi era atunci la îndemână. Când joci baba-oarba, cu ochii legaţi, cunoşti, de asemenea, această certitudine de a simţi prezenţa altuia, chiar dacă acesta îşi ţine răsuflarea. Cinematografia era acolo, foarte aproape, o simţeam cu simţul meu interior, asemenea celui cu care câinele de vânătoare îşi adulmecă vânatul. Un miracol se petrecuse. Filmul era reuşit. Altceva se cerea acum de la mine: trebuia să înţeleg ce era cinematografia.
Prin acest film, Andrei Tarkovski se înscrie în spiritul generaţiei sale. Copilăria lui Ivan este realizat în acelaşi deceniu în care Bulgakov va scrie Maestrul şi Margareta şi în care Şostakovici încă mai compunea. Toţi aceşti artişti au în comun faptul că au creat într-un regim ostil, opresiv, în care libertatea de exprimare era legată la ochi. De aici şi contrastele puternice ale operelor lor.
Copacul singuratic – simbol al filmului
Dincolo de fapte istorice sau interpretări, relevantă rămâne scena de final în care Ivan aleargă pe malul unei ape. Contrastul dintre apa care străluceşte în soare ca o promisiune a vieţii care se schimbă mereu şi îşi urmează cursul şi copacul singular, cu trunchiul ars ca o mărturie a tot ceea ce a fost distrus şi nu mai poate reveni la viaţă – toată această imagine conţine geniul lui Tarkovski: omul care a surprins în câteva secunde de peliculă întreaga dramă a lumii.
Se spune că în viața fiecărei femei există trei minuni, acestea fiind: să vezi cum renaște natura în fiecare primăvară, să simți pruncul cum crește în pântecul tău și să fii Mamă. Eu mă voi opri puţin la partea a treia, pentru că a fi mamă e mai mult decât ne putem imagina. A fi mamă înseamnă a fi un erou cu super-puteri, iar asta implică multă responsabilitate, grijă și dragoste necondiționată.
Da, mamele sunt niște eroine, ele știu mereu ce e mai bine pentru puii lor și tot ele sunt cele care se sacrifică pe sine, pentru a se asigura că ei cresc în pace, voie bună și bucurie.
În calitate de mămică, nu numai o dată te-ai confruntat cu alegerea biberonului care să ofere satisfacție și confort. Cu toții știm că bebelușul se poate obișnui atât de mult cu alăptatul natural, încât poate respinge ulterior, orice fel de biberon. Pentru a veni în ajutorul tuturor mamelor care s-au confruntat măcar o dată cu genul ăsta de probleme, eu am ales biberonul natural din sticlă AVENT de la PHILIPS, care, după mine, face parte din acea listă de lucruri nelipsite din trusa unei mame.
Cred că o să fiți de acord cu mine că a găsi un biberon bun, de calitate, comod pentru copil și care să întrunească toate caracteristicile este foarte greu, însă gata cu incertitudinile și problemele de acest fel, pentru că acum există biberonul AVENT, un lucru de mare ajutor la casa omului. Acest biberon poate fi folosit cu succes chiar şi de taţi 🙂
Mai des decât de fiecare dată, atunci când simt că grijile mele au uitat să mă deranjeze, îmi pun toată speranța într-o amintire. Una la care nu se mai poate de reveni, dar nici de plecat. Eu încă mai sunt copil. Și nu-l ascund niciodată. Nu am faze când mă întorc în ani. Probabil trăiesc în mai multe vremi. E o chestie pe care nu vreau s-o-nţeleg, ci s-o simt.
